Protestele din Franța seamănă până la un punct cu cele din România ultimilor doi ani. Același tip de organizare prin intermediul rețelelor sociale, fără lideri vizibili, mesaje viralizate, transferul din virtual în real al discursului, agresivitate, și chiar folosirea unui debușeu pentru descărcarea psihologică: întreaga nemulțumire adunată în ani de zile este folosită împotriva unui simbol văzut ca sursă a tuturor relelor.
Ce deosebește fundamental protestele din Franța de cele din România a spus-o cineva pe Facebook acum câteva zile: “francezii protestează față de creșterea prețurilor la carburanți în timp ce românii ar protesta față de creșterea salariului minim”.
Nu-ți trebuie multă școală ca să-ți dai seama de capcana ideologică în care este prins protestatarul tipic din România ultimilor ani, folosit de elitele autodeclarate în războiul contra națiunii. Francezii au identificat problema și încearcă să-i găsească o rezolvare: așa-zisele elite care au ajuns să decidă în numele poporului și cărora a început să le pută faptul că poporul are alte idei și vrea altceva. La noi, însă, acele așa-zise elite sunt adulate de gărzile pretoriene ale activiștilor civici pornite contra “stirbilor” care au alte idei față de împărțirea responsabilităților, a avuției naționale și chiar a modului în care se face Justiție.
Democrația clasică spune că poporul este suveran și el decide în toate problemele, minoritatea se supune majorității; ei,bine, la asta doresc francezii să se întoarcă. La noi, însă, societatea civilă ne învață că nu, din contra, poporul trebuie să facă ceea ce decid elitele și majoritatea trebuie să asculte de vocea minorității. Francezii se declară naționaliști și vor suveranitate, activiștii români sunt globaliști și insistă ca regulile pentru România să fie scrise în afara țării.
De fapt, situația din România copiază realitatea din multe alte țări în care lupta de clasă se produce nu de jos în sus, ci de sus în jos, nu de la poporul care ar trebui să-și decidă soarta, ci de la elitele conducătoare care-și doresc alt popor.
Polonia, Ungaria, Italia au tranșat acest tip de conflict și acum vine și Franța din urmă. Cu diferența că în Franța politicienii au fost depășiți de realitatea din stradă. Polonezii, ungurii și italienii au decis schimbarea la urne; la francezi politicienii au fost luați prin surprindere iar cei care au încercat să lupte contra curentului au fost vizitați de polițiști și procurori, Macron încercând să copieze modelul românesc de eliminare a adversarilor.
