„Creşterea limbei româneşti” pe care o prefigura Ienăchiţă Văcărescu a cunoscut o primă confirmare prin „analiza” lirică din „Epigonii”. M. Eminescu „vede” cu ochii minţii „poeţi ce-au scris o limbă ca un figure de miere”, începând cu Cichindeal („gură de aur”) şi încheind cu Vasile Alecsandri („acel rege-al poeziei”). Radiografii apropiate au întreprins, în zilele noastre, Adrian Păunescu şi Mircea Cărtărescu, dar se trece cu vederea contribuţia criticii şi istoriei literare la aceeaşi operă de valorizare a înaintaşilor.
Este de numit aici Constantin Ciopraga (12 mai 1916, Paşcani – 2 febr. 2009, Iaşi), despre care absolvenţii Filologiei ieşene îşi amintesc că arăta interes pentru toţi truditorii pe ogorul literelor româneşti, chiar dacă mulţi dintre aceştia erau total necunoscuţi studenţilor de atunci. (Dar despre Mumulean, Prale, Daniil, Beldiman, Sihleanu ş.a., glorificaţi de Eminescu, se ştie ceva?) La examenul oral, viitorii profesori de limba şi literatura română aveau pe bilet un subiect relativ la scriitorii consacraţi şi altul despre creatori ignoraţi.
Tocmai de aceea autorul sintezei „Personalitatea literaturii române” (1974; 1997) este înregistrat de autorii dicţionarelor literare (I. C. Chiţimia, Al. Dima – coord.) cu referirile sale la astfel de scriitori: George Ranetti a publicat „fabule şi improvizaţii satirice nu lipsite de spirit”, D. Karnabatt „elegiacul e în realitate un bonom, frivol, amator de parfumuri şi culori tari. Beţie şi sânge sânt termeni ce i se potrivesc mai mult decât doliu şi visare”, iar poetului Mihail Steriade îi prefaţează antologia „Poeme”. De altfel C. Ciopraga a dedicat mişcării artistice de la începutul secolului XX o sinteză meritorie: „Literatura română între 1900 şi 1918” (1970). A nu se crede că a trecut cu vederea piscurile culturii noastre; referinţele sale critice la adresa Hortensiei Papadat-Bengescu, Otiliei Cazimir, a lui C. Hogaş, G. Topârceanu şi îndeosebi a lui M. Sadoveanu (concitadinul său) au intrat de multă vreme în atenţia istoricilor literari. (Despre eminescologul C. Ciopraga nu mai vorbim; în postfaţa la ediţia din 1990 a „Poezii”-lor retipărite de „Junimea” imaginează o sfântă triadă a „poetului nepereche”– „Viaţă, Destin, Timp” –, prin care se „deschid porţi spre universalitate”.)
De Bacău îl legau multe fire. În 1939-1940, aici a urmat stagiul militar, mai precis la Școala de Ofiţeri în Rezervă, moment evocat la o întâlnire de la Centrul de Cultură „George Apostu”. În 1982, a vizitat Școala Generală Nr.19 (azi, „Al. I. Cuza”) şi a acordat un interviu pentru nr. 1 al revistei „Mugur alb”, care la vremea aceea era un adevărat eveniment. Sfatul dat atunci e valabil oricând: „Nici filmul, nici televiziunea nu se poate substitui lecturii, căci orice lectură atentă e, în acelaşi timp, un dialog cu scriitorul şi cu personajele create de el”. La împlinirea a 60 de ani (1976), şi-a/ne-a făcut un cadou: versiunea în limba română a lucrării lui Jean Boutière „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, prima monografie dedicată marelui clasic (Paris, 1930). E mare păcat că abia după aproape o jumătate de veac beneficiem de traducerea tezei de doctorat a romanistului, care excelează la capitolul „Limba şi stilul”. De pildă, monografistul francez găseşte în opera humuleşteanului doar 12 neologisme (deşi în contexte oficiale sau ştiinţifice demonstra că stăpâneşte zona nouă a vocabularului românesc). Modelul de analiză lingvistică oferit de J. Boutière (fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă) merită transferat în cazul operei oricărui scriitor.
