Am solicitat mai multor buhuseni care s-au stabilit, de mai mult timp, in strainatate, sa raspunda unei intrebari: aCum se vede targul Buhusi din Occident ?” Am retinut cateva raspunsuri, si anume pe cele ale unor performeri in domeniul lor. Perceptiile acestora despre targul in care au vietuit zeci de ani sunt dintre cele mai diverse: aUn lagar al existentei numit Buhusi”, locul aunde daca unul munceste trebuie sa si puta”, aCetate alba, pura, inocenta, ca Isarlakul lui Ion Barbu”. aSuntem prizonierii cetatii pe care am construit-o” , spune unul dintre ei. Dincolo de toate astea, in sufletul lor se zvarcoleste cotidian dorul originilor si o tristete zamislita din drama cotidiana a unui targ aproape uitat de Dumnezeu.
Buhusi inseamna aai mei”, amintiri, gol in stomac de emotie
Cu sufletul sau cu ochii. Depinde cum vrei sa vezi Buhusiul din Italia, Germania, Canada sau de oriunde, de departe. Daca intri in Buhusi noaptea, e bezna. De-a lungul bulevardului sunt cateva becuri cu putini watti, care nu bat pana pe trotuar. Nici un bar deschis, unde sa poti sa bei o cafea dupa un lung drum sau vreun restaurant in care sa mananci rapid o pizza (daca tot suntem in tema). Mai bine ca e bezna. Cel putin nu te dezumfla de la inceput… De departe, lucrurile se vad altfel, nu e chestiune de sclifoseala sau de nasul pe sus sau ca cineva as-a ajuns”. Cum sa nu zici aacolo e altfel”, daca strada perfecta din mijlocul padurii nu se compara cu gropile din centrul nostru, acoperite cu prundis sau smoala? In Italia nu te poti baga in fata la coada, nu-ti tine nimeni randul si nu poti sa ramai dator la vanzatoare nici macar cu un cent. Eram zilele trecute in sala de asteptare a medicului de familie. Oameni de toate varstele. Incaperea parfumata, cu gresia curata luna. In fata mea, un barbat. Italian. Sa fi avut in jur de patruzeci de ani. Era imbracat normal, asa cum l-ai fi vazut si pe strada: camasa, un sacou in carouri, blugi, pantofi curati, desi afara ploua. La un moment dat, intra un altul. Roman dupa accent si dupa tot restul. S-a asezat alaturi de primul. Cu parul nespalat, lipit de frunte, plin de praf si mirosind foarte puternic a tigara. O fi venit omul direct de la serviciu si de aceea am putea sa-i gasim o scuza. Dar nu, nu de aceea era nespalat si mirosea ingrozitor a tutun, ci pentru ca el e invatat cu baia saptamanala pe bucati de la Buhusiul fara apa calda pentru ca nu i-a spus vreodata nevasta ca miroase, de frica sa nu-i starneasca banuieli nefondate c-ar avea pe altul pentru ca, daca unul munceste, trebuie obligatoriu sa si puta. Sunt diferente atat de evidente, incat doar daca esti catar nu le vezi – un sapun costa un euro si un deodorant – in oferta – coboara si pana la nouazeci de centi, in conditiile in care un imigrant foarte sarac castiga o mie de euro. Ca imigrant in Italia, nu sunt de acord cu acceptarea in masa, chiar si pentru cei care se considera la locul lor, muncesc si au o casa. Integrarea se face individual, fiecare adaptandu-se cum poate mai bine la regulile societatii in care a ales sa traiasca. Nu vorbesc despre Italia ca despre paradis, in comparatie cu infernul de la Buhusi, pentru ca as minti. Nu se traieste mereu pe roze si probleme sunt oriunde. Multi se pot pacali, insa si spun ca aacasa e tot acasa”. Naduful cu care ofteaza fraza asta pleaca din neadaptare: noi reguli de respectat (si precizez, de respectat), noi moduri de abordare, noi deschideri ale vietii occidentale, pe care Buhusiul in nici un caz nu ti le ofera pentru moment. Pentru mine, aacasa” e acolo unde imi este bine, unde ma regasesc printre oamenii din jur, unde societatea te apreciaza pentru ca esti tu si nu pentru ca tata ti-a pus o pila. Pentru mine, Buhusiul inseamna aai mei”, inseamna amintiri, inseamna gol de emotie in stomac, inseamna prajiturile lui Cojocaru, care, in Italia , sunt scumpe si mai rele. Pentru mine aextracomunitar” inseamna aafara din comunitate”, aneadaptat la comunitate”, si nu roman, albanez, marocan sau ucrainean. Nici eu nu credeam in toate astea pana cand nu le-am vazut cu ochii mei. Anca Maria Mazilu, director editorialist al ziarului LIBERO, Alexandria, Milano.
Suntem prizonierii inchisorii pe care am construit-o
In Londra , unde locuiesc, nimeni nu stie despre Buhusi. Accidental, doi, trei englezi care au fost pe la noi pot emite judecati de valoare. Pentru mine, Buhusi inseamna acasa, locul de unde provin, in care am invatat. Am primit aici o educatie care mi-a permis accesul catre ceea ce sunt. Va pot spune mai ales cum este perceputa Romania. Ca un stat mare si, potential, puternic, un stat care doreste ascensiunea in UE. Occidentalii incearca sa inteleaga unde ne-a adus comunismul si cum ne putem readapta la valorile democratiei. Daca, ipotetic, m-as putea readapta la conditiile de fiintare ale orasului Buhusi ? Ipotetic… Ca asistent al Universitatii Natiunilor Unite din Tokio , in calitate de coordonator de traning al inaltului Comisariat Pentru Refugiati am fost prin toata lumea: din Mongolia, pana in Nepal, Kenya, Pakistan sau Tanzania. Vreau sa spun ca am fost si in acele zone in care trebuia sa fii foarte atent ca sa nu ramai fara roata de la autoturism. Altfel spus, readaptarea in Buhusi n-ar fi nici o problema, daca as veni pentru un scop precis, pentru o perioada determinata si daca as avea garantia ca pot realiza scopul. Cred insa ca aici, in Buhusi, valoarea individului si munca sa nu sunt pretuite cum se cuvine. La urma urmei, buhusenii sunt prizonierii inchisorii pe care si-au construit-o. Pe care ne-am construit-o. Participa ei responsabil la viata cetatii, se implica pentru a rezolva problemele pe care le au? Buhusenii au devenit foarte suparati, dar pe cine? Nu trebuie sa se rezume doar la vot. Este necesar sa-i monitorizeze democratic pe cei alesi. Daca as reveni in Romania, in general? Am fost contactata de Ministerul de Externe al Romaniei si de doua organizatii internationale care au sediul la Bucuresti, pentru a lucra in structurile dumnealor. Am evaluat ofertele si am constatat ca nu pot accepta. Monica Blagescu, director ONG One World Trust, Londra.
Cetate alba, pura, inocenta, ca Isarlakul lui Ion Barbu
Nu cred ca as fi parasit vreodata Buhusul daca stampila mea genetica nu ar fi fost pusa cu multe mii de ani in urma pe alte meleaguri mai indepartate. Poate sa sune patetic sau melodramatic, dar Buhusiul, asa cum a fost cu 50, 60 de ani in urma, l-am luat cu mine nealterat de cutremurele ulterioare, cetate alba, pura, inocenta, ca Isarlakul lui Ion Barbu el s-a strecurat cu viclenie in formula mea sanguina, din cand in cand trece pragul critic si atunci ma apuca un dor de moarte. Parca as fi in plin fenomen paranormal de ubicuitate, cand nu mai stiu daca ma aflu la Beer Shewa, pe strada Fritz Albert sau la Buhusi, in Colonia Fabricii. Colonia Fabricii… Scriind aceste ultime randuri, am revelatia faptului ca Buhusiul si-a modelat o toponimie a lui, inconfundabila, si de neinteles pentru cineva venit de aiurea. Iata cateva cuvinte pe care inventia verbala a buhuseanului le-a metaforizat: apoarta” (ma duc IN poarta, asteapta-ma LA poarta, etc, fiind vorba, desigur, de spatiul bine determinat din fata FOSTEI Fabrici de Postav) asus”, ajos” semnificand, desigur, cele doua parti ale orasului, cea de sus si cea de jos adosul fabricii” sau locul mirific dintre fabrica si albia Bistritei de unde, cei curajosi se intorceau cu comori minunate de bobine conice de carton, aruncate acolo ca deseuri. aRadulita”, mai vechi, aFata cu ulciorul”, mai nou, una dintre caile de acces catre orasul De Sus, ca si Drumul Nou, de altfel aLa han”. Spatiul din jurul vechiului han de posta, aflat in urma cu cativa ani intr-o stare de ruina. aColonia Fabricii”, aColonia Bistritei”, cartiere muncitoresti selecte si infloritoare altadata, degradate in buna masura astazi datorita schimbarilor demografice, dar nu numai. Nu mai amintesc de numeroasele cuvinte legate de existenta seculara a fabricii (cei care au inca nostalgia a ceea ce a fost aceasta odata, le vor recunoaste: tribunalul,”ala Roth”, aMaritza”, aLa fulgi” si multe altele. Am incercat sa evit pe cat mi-au stat puterile o evocare lacrimogena, parfumata cu floricele din jurnalele de amintiri. Am incercat sa ma detasez, sa fiu rece si distant afectiv, dar nu am fost eu. Caci EU, cel adevarat, cel putin in raport cu obiectul rememorarii, as fi fost lacrimogen ca o pagina parfumata de floricele din jurnalele de amintiri. Iosif Balter, profesor, Israel.Scris de Ion FERCU
