Evanghelia acestei duminici îl prezintă pe Iisus care „a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării…iar El s-a suit în munte, singur, să se roage” (Matei XIV, 22-23). Dar pe la miezul nopţii, o furtună s-a iscat pe mare şi corabia era învăluită din toate părţile de valuri. Înspăimântaţi, Apostolii văd pe Iisus venind spre ei pe deasupra valurilor, iar Petru, pentru a se încredinţa că este chiar El şi nu o nălucă, Îi cere şi primeşte puterea de a-I veni în întâmpinare pe apă. În faţa valurilor ameninţătoare, gata să-l cuprindă, credinţa lui slăbeşte şi puterile îl părăsesc. E gata să se scufunde în apă şi de aceea strigă: „Doamne, scapă-mă!” şi „Îndată Iisus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» Şi după ce au urcat în corabie, s-a potolit furtuna.” (Matei XIV, 30-32).
Urmarea acestei minuni, care a fost făcută special pentru Apostoli, este aceea că Îl mărturisesc cu toţii drept „Fiul lui Dumnezeu”, lucru pe care nu îl făcuseră după minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, cu toate că ei fuseseră aceia ce împărţiseră poporului hrana şi strânseseră apoi douăsprezece coşuri de firimituri. În cazul acestei minuni Apostolii rămăseseră doar la nivelul material, bucurându-se că Învăţătorul lor poate hrăni mulţimile, fără să se întrebe cum de poate face aceasta, de unde Îi vine puterea, cine este Cel ce poate face aceasta. Abia acum, după mergerea pe apă, salvarea lui Petru şi potolirea furtunii, trec la nivelul duhovnicesc al faptelor şi realizează că Cel ce poate face toate acestea este Fiul lui Dumnezeu, Hristosul, Cel ce a venit să mântuiască lumea.
Dar dincolo de rostul special al acestei minuni pentru Apostoli, ea reprezintă o lecţie minunată pentru toţi creştinii cu privire la puterea credinţei şi a rugăciunii în lupta cu „viforul ispitelor”, cu valurile patimilor ce ne împresoară permanent în această viaţă.
Zi de zi, greutăţi mai mari sau mai mici, de la măruntele griji, de la problemele ce se ivesc la locul de muncă sau în familie, până la marile probleme ale lumii contemporane, ameninţată de sărăcie, criză economică, criză politică, războaie, toate sunt valuri furtunoase care izbesc în şubreda corabie a existenţei omului, gata s-o acopere, s-o înghită….

Toţi oamenii trebuie să poarte această luptă cu valurile vieţii, dar nu toţi înţeleg cum trebuie să o poarte pentru a ieşi învingători, pentru a-şi câştiga mântuirea. Unii se încred peste măsură în puterile lor proprii, în armele lor, se mândresc cu ceea ce au şi pot face, uitând că toate sunt daruri de la Dumnezeu şi cu atât mai greu le vine atunci când sunt confruntaţi cu greutăţi şi încercări cărora nu le pot face faţă. În astfel de împrejurări îşi aduc aminte de Dumnezeu şi, urmând exemplul lui Petru, se roagă pentru mântuirea lor, pentru scăparea lor din necazuri. Dar dacă credinţa lor nu este una exersată, trainică, ci se manifestă doar în ceas de nevoie, cu greu vor opri scufundarea în valurile vieţii. Au totuşi o şansă, pentru că, aşa cum am văzut în cazul lui Petru, Iisus răspunde îndată rugăciunii. De aceea rugăciunea trebuie să fie permanent prezentă în viaţa noastră şi să fie făcută cu credinţă în puterea lui Dumnezeu, pentru că doar astfel vom primi ajutorul său.
Petru a plecat la drum păşind pe apă privind spre Iisus şi având credinţă în puterea Lui, dar apoi gândul lui s-a îndreptat spre vânt şi spre valuri, uitând de Iisus, ceea ce l-a făcut să se scufunde. Abia când şi-a reorientat privirea spre Iisus şi I-a cerut ajutorul a fost salvat dintre valuri.
Asemenea şi noi trebuie să înfruntăm problemele vieţii, nu rămânând blocaţi la nivelul lor şi măcinându-ne gândurile doar cu ele, ci îndreptând mintea şi inima noastră spre Dumnezeu, Cel care ne dă puterea ca pe toate să le facem, toate ispitele să le învingem, păşind astfel pe calea vieţii veşnice! Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Alte articole