27 aprilie 2024
OpiniiEditorialDulce ca mierea e glonțul patriei

Dulce ca mierea e glonțul patriei

Sincer, mă îngrijorează războiul de la granițe. Nu cât pe cei de-acolo, care simt pe propria piele cât de groaznic este să trăiești ca și cum ar fi ultima zi. Pesemne că mulți dintre vecinii ucrainieni s-au resemnat, în vreme ce alții sunt conduși de adrenalină. Îmi amintesc de clipele când, într-o nebunie pe care nu mi-o explic nici acum, plecam spre Capitală, cu gândul fericirii de a fi scăpat de frigul din casă ori de masa sărăcăcioasă pe care mulți dintre noi au avut-o, cred, până-n ’89. Se întâmpla, ați înțeles, la Revoluție sau ce-o fi fost.

Prietenii cu care plecasem noaptea (fără ca măcar ai mei să fi știut, decât dimineața, citind bilețelul scris în grabă), ei bine, amicii mei (unul stabilit în SUA, altul decedat în împrejurări curioase) s-au îngrozit când, după o noapte de împușcături, am ridicat mâna să mi se dea și mie o armă. Norocul a fost că nu-mi luasem și livretul militar, ca să dovedesc că făcusem armata.

Noroc pentru că, dintre cei care fuseseră dotați cu puști ZB sau Kalașnikov, nu mai sunt, fiind „vânați”, cu predilecție, de lunetiști, cum ne ziceau unii din „adunătură”. În fine, am o teamă justificată, acum, la veștile care vin dinspre front, gândind că ar fi posibil ca și noi să ajungem să fim părtași, cumva, la conflict. Ferească-ne Dumnezeu! Dar rămâne, totuși o posibilitate (tâmpită, e drept) de care trebuie să ținem seama.

Întrebarea mea e cine naiba se va înhăma în acest ipotetic scenariu al războiului, dincolo de APV-iștii de la televizor, cel mai probabil cu pensii speciale, care-și dau savant cu părerea vizavi de ce se întâmplă în Ucraina. Pe tineri nu-i văd înghesuindu-se la Comisariatele militare, cerând arme, să lupte împotriva „dujmanilor”. Nici pe frații lor mai mari. Chiar dacă, să zicem, între timp se dă un ordin de mobilizare.

Parcă-i și văd cum se dau răniți, invocând fel de fel de boli imaginare (ca pe vremea când se fofilau să nu facă armata, serviciul militar fiind obligatoriu, până prin anii 2000), în vreme ce alții se ascund undeva prin străinătate. Ubi bene, ibi patria. Probabil că vor rămâne cei care au fost educați în spiritul comunist al anilor de dinainte de ’89, când, încă de la vârsta „șoimilor patriei”, erau îndoctrinați să-și servească patria.

Dulce ca mierea e glonțul patriei. Nimeni nu este pregătit mental să moară pentru patrie. Să ne fie clar. Astăzi, nu cred că mai există român care să fie pătruns de dragostea de țară, în cel mai pus sens. Păi, de ce s-ar simți așa, când de mai bine de 30 de ani suntem mințiți, furați, batjocoriți de clasa politică. Lor, politicienilor, și numai lor le-a fost bine în toți acești ani, restul luptându-ne să supraviețuim.

Cei mai mulți dintre noi n-am avut cum să punem deoparte ceva pentru o casă, un concediu în destinații exotice sau pentru un altfel de răsfăț mai costisitor. N-au apărut nici moșteniri surprinzătoare de la rude răposate peste graniță. Uitați-vă în buzunare, verificați-vă conturile bancare. Zerourile sunt mereu înainte și după virgulă, niciodată înșiruite după o cifră de la 1 la 9.

Nu o să vedeți decât bruma de bani pe care o așteptați, lună de lună, (salariu sau pensie), care, culmea!, de 30 de ani, se termină în cel mult două săptămâni; după care bateți darabana, cu bărbia sprijinită în podul palmei, căutând soluții salvatoare menite să vă țină la suprafață până vine poștașul cu pensia sau până ce angajatorul vă vâră banii în contul de salariu.

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri