Mai întâi este în calendarul, neoficial, dictat de tradiţie. În cel creştin ortodox, se serbează, la 24 februarie, întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. Altfel spus, se întâlneşte o comemorare cu o reînviere, ambele la fel de puternice emoţional. Dragobetele este un  hotar între două vârste ale anului, marcate de fireasca despărţire de bătrâna iarnă şi de entuziasmanta întâmpinare a primăverii, când starea sufletească este aureolată de încredere, de elan, de bucurie şi de dragoste.

În virtutea obiceiurilor de peste an, în acest final de lună şi de anotimp, tinerii alegeau veşmintele cele mai bune şi luau calea luncilor (la câmpie) sau a pădurilor (la munte). Ţinta era una singură: să culeagă florile proaspete (ghiocei, viorele şi tămâioase, mai ales), cu care vor fi îmbrăcat icoanele. Vor fi stat acolo până la Sânziene, când vor fi luat firul apelor curgătoare. În zorii acestei zile, fetele adună zăpadă (pe cât posibil, proaspătă), pe care o pun la topit, iar cu apa rezultată se spală pe cap ca să le strălucească părul. După-amiaza sau seara se strâng(eau) la „o casă de om” şi „îşi fac/ făceau de Dragobete”, petrecând ca la o şezătoare, cu convingerea că dragostea are cel puţin durata unui an (până la celălalt 24 februarie, adică până la alt cap de primăvară).

Facem ce facem şi, în astfel de contexte, tot de Vasile Alecsandri dăm când vine vorba despre creaţia populară tematică. Întemeietorul folcloristicii noastre a salvat de la uitare o dramatică poveste lirică, sugerându-ne că sentimentul de afecţiune puternică ne poate pune uneori în dificultate. Cu vorbele lui Mihai Eminescu din „Odă (în metru antic)”, spunem aşa: „Nu credeam să-nvăţ a iubi vreodată”. Dar să urmărim textul „Dragostele”, din culegerea bardului de la Mirceşti „Poezii populare ale românilor” (1852): „Alelei! amar de mine,/ Frăţioare Constantine!/ Rele sunt frigurile,/ Mai rele-s dragostele!/ Frigurile te răcesc,/ Dragostele te-ameţesc/ Şi te-aprind, te scot din minte/ Şi te-ajung cu dor ferbinte./ Vai de mine! ce păcat,/ Ele că m-au fărmecat/ Şi-n trei zile m-au uscat;/ M-au uscat, m-au vestejit,/ Ca stejarul înfrunzit/ Când de brumă e atins/ Sau de mare foc cuprins./ Alei! dragă frăţioare,/ Mă trec ca roua din floare/ Şi ca spuma de pe mare/ Când le soarbe mândrul soare./ Fă-mi o groapă la răcoare,/ Că inima rău mă doare”. (În ediţia din 1908 îngrijită de poetul Emil Gârleanu, ultimul vers apare cu varianta „Că mă simt murind în floare”.)

Dar mai multe detalii despre sărbătoarea din 24 februarie puteţi afla din expunerea etnografei Feodosia Rotaru, în cadrul „Conexiunilor culturale” derulate în comuna Bereşti-Tazlău în anul 2018. Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bacău (manager, Florin Zăncescu) vă oferă, în aceste vremuri atipice, secvenţe din înregistrarea evenimentului, bucurându-vă privirea şi auzul cu ambianţa creată de elevii din satele comunei (îndrumaţi cu pasiune de cadrele didactice, cu sprijinul Primăriei), dar şi de invitaţii acestora.

Filmarea va fi postată pe canalul YouTube azi, la ora 17.    

   



PUBLICITATE