La ora când vălul nopții dispare treptat, pulverizat de lumina dimineții, orașul își dezvăluie una dintrecele mai frumoase părți ale existenței. El are semnele și semnalele lui. Din satul cocoșilor ii lipsește, răpindu-i calmul ospitalier și cald al satului. In schimb sirenele, ceasurile deșteptătoare, telefoanele îi conferă, încă din primele clipe ale dimineții, acea frenezie citadină, acea febrilă mișcare către viața cotidiană.
La ora cind orașul se trezește aproape brusc, privitorul îl găsește frumos ca pe o fecioară, surprinsă în intimitatea camerei ei, tocmai pentru că, atunci, el este străin de noutatea etalată șocant de-a lungul întregii zile. Pasul trecătorilordiurni se intretaie, la acea oră, cu cel al oamenilor pentru care noaptea și-a scurs timpul în veghe sau muncă. Și pașii lor sînt parcă de culori și intensități diferite.
Asfaltul are rezonanțe precipitate sub tălpile celui odihnit peste noapte, sunînd sec și moale sub picioarele veghetorului nocturn. Privesc atent acești trecători încercînd să surprind cu ce s-au îndeletnicit în ceasurile luminate de firul electric și de calda lor pasiune, sau să găsesc în ochii celor grăbiți năvala grijilor care ii asaltează. O femeie, un bărbat și iar o femeie sau un bărbat. Dintre puținii trecători marcați de efortul muncii de peste noapte, o femeie îmi atrage atenția prin privirea absentă, dar caldă, prin zâmbetul de-abia schițat, pierdut mai degrabă în resorturile interioareale ființei ei.
— Cine sunteți (iertată fie-mi indiscreția), și de unde veniți ?
— Sunt medicul pediatru Cecilia Gagiu și am vegheat, lungul drum al nopții către ziuă la căpătâiul copiilor lumii. Frumoasă metaforă a medicului ce se vrea alitătorul suferințelorși mamă pentru toți copii pămintului !
— Vă pasionează munca, vă dă satisfacții ?
— Mai poate fi pusă această întrebare ? Nu cunoscnimic mai nobil decât arta de a vindeca rănile omenești, de orice natură ar fi ele. Dacă aș puteasă vindeca toate durerile, toate rănile timpului și sufletului, dacă aș putea oferi tuturor sănătate și înțelepciune, cred că atunci nu aș mai avea ce cere vieții.
Scurtul popas-interviu a răpit reporterului timpul, și orașul s-a trezit de-a binelea. Și-a aprins vitrinele, și-a dat drumul motoarelor și a intrat in zumzetul de stup al vieții defiecare zi.
A apărut și vânzătorul de ziare, obișnuitul nostru vînzător, cu vocea lui puternică și melodioasă… “ziare „Steagul roșu“, ziare, ultimele știri din țară și de peste hotare, noutăți din județul nostru, ziare…“.
Vasile PRUTEANU
Steagul roșu, 12 ianuarie 1969
