- Interviu cu jurnalista Livia VELNIC, stewardesă, Oslo, Norvegia
- Ce valoare are pentru dumneavoastră Cuvântul pe care îl investiți în discursul civic și profesional?
- Ne-am format din Cuvânt și ce ușor am ajuns să ne pierdem cuvintele, să nu mai știm să le folosim întru cele armonioase și pline de înțelepciune.
Astăzi, Cuvântul pare a nu mai avea tăria și respectul pe care îl avea odinioară. Mă uit în jurul meu și observ cum acesta este folosit pentru a ne influența unii pe alții – și nu în bine neapărat, iar asta pentru că i s-a descoperit puterea. Însă aceasta nu a dus decât la o treptată descompunere în mici cuvinte, firave, cu puține valori.
În câmpul muncii mele, cel mai prețios moment a fost să obțin educația cuvintelor aflate la locul lor: cui spun și ce trebuie să spun. Cum să pot ajuta pe cineva, spre exemplu, care are panică de avion, dacă nu aș ști cum să-mi adaptez limbajul la personalitatea acestuia? Și, cum nu suntem niciunul la fel cu altul, cu alții, atâtea frici, atâtea cuvinte de dojană!…
Mă gândesc mereu cu melancolie la vechile mele manuale de jurnalism, care-au rămas în urmă, raportate la pretențiile, standardele și modul de funcționare prin limbaj a lumii de azi. Diferența dintre generații a devenit atât de zdrobitoare, încât, deși vorbim aceeași limbă, părem a veni fiecare din altă țară.
- Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
- Arta unui bun echilibru în viață este tot mai greu de apreciat și dezvoltat. Dar cine reușește să-l echilibreze, cu adevărat, pe ying cu yang?! Astfel, găsesc în jurul meu tot mai mulți Fii Risipitori și tot mai mulți părinți oftând spre drumul acestora.
Fiind cea mai mare dintre cei trei copii ai părinților mei, am urmat, mai vrând-nevrând, rostul Fratelui de Fiu Risipitor. Dar ce mi-a cultivat astfel în suflet a fost răbdarea cu greu încercată, apropierea și înțelegerea cu părinții și mai ales acceptarea celorlalți, așa cum i-a lăsat să fie bunul Dumnezeu. A trebuit să uit de a-i mai judeca pe acei fii risipitori și, așadar, să mă bucur, asemeni părinților, la revederea acestora.
- Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
- Cele mai liniștitoare și mai de folos au fost mereu conversațiile mele cu Dumnezeu. Ca o fiică ce-I sunt, am avut și momente rebele, de furie nejustificată, însă, dincolo de toți norii, am ajuns mereu a mă consulta tot cu El. M-am izbit de mulți pereți, pietre, șanțuri în căutarea răspunsurilor evidente, clare ochilor mei de pământean. Însă a învăța să-L ,,aud” pe Dumnezeu e cel mai greu de dobândit lucru și totodată cel mai de iscusință. Și asta pentru că El ne răspunde constant, prin tot ceea ce este în jurul nostru. Privesc în urmă, adeseori, îmi amintesc de ,,conversații” cu El și îmi închipui cum îmi răspundea ,,strigând cu disperare” către mine, iar eu așteptam cu deznădejde să-L aud cu aceste urechi ,,surde”.
- Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
- Când Dumnezeu te lasă creștin-ortodox și iubești această cale, nu ai cum să nu percepi existența Rai-Iad. În plus, această viață prinde astfel un contur mai interesant, mai semnificativ. Așadar, se dezvoltă un alt scop al vieții mele, dincolo de acela pe care societatea pare a mi-l dicta. Ce trist este însă să credem că trebuie a urma doar rostul unei vieți materiale, să considerăm că acolo unde se termină banii încetează și existența, că atunci când plouă ne plouă și nouă în minte și-n în suflet…
Viața nu poate fi doar despre ambițiile mele profesionale sau despre ce mâncăruri mai am de degustat ori despre ce destinații mi-au mai rămas de experimentat! Existența Rai-Iad face ca deciziile mele zilnice, indiferent cât de minore sunt, să aibă o altfel de semnificație, iar lecțiile mele alte rezultate.
- Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
- Se spune că omul ajunge să-și apropie anumite virtuți trecând efectiv prin momente de restriște. De exemplu, cum am putea învăța răbdarea, dacă nu am fi părinți sau dacă pur și simplu nu ar trebui să așteptăm pentru orice în viață? Astfel, trădarea are și ea lecția ei. Pentru mine a fost personală: am suferit de o trădare a unor valori în momente de slăbiciune. Astfel, de cele mai multe ori m-am trădat pe mine însămi, făcând ceva ce nu-mi doream sau contrar a ceea ce eram sau ce simțeam cu adevărat a face. Și asta pentru că așa era bine grupului sau părea a fi bine. Evident, atunci când te trădezi pe tine însuți nu poți obține decât gustul amar al regretelor ulterioare, întrebările repetitive cu de ce și insistența de a nu privi în urmă cu amărăciune. Trădarea, așa cum a făcut și Iuda cu Iisus Hristos, e o cale periculoasă, cu multe consecințe, dar care, dacă se analizează ulterior, se învață, se caută progresul din noi și vine cu lecții fructuoase și pline de înțelepciune în final.
- Dacă ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Într-o lume aproape pe dos, rotundă, dar răsturnată, din zămislirea Facerii cel mai frumos cred că este fix actul formării omului, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Atâta privilegiu a primit omul în viață și așa multă recunoștință ar trebui să arate… Dar acest lucru abia mai există… Zilele ne sunt atât de influențate de oglinzile de pe ,,social-media” sau, cu alte cuvinte, ,,ce grasă e capra vecinului”, că este un efort mare acela de a ne aminti că nu trăim doar pentru bucuria corpului, ci mai ales pentru cea a sufletului.
Câtă răbdare și dibăcie ne-a arătat Domnul nostru atunci când a creat lumea pentru om, pentru ca mai apoi să ne așeze în ea, să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre! În schimb, se trage linie cu neliniște și pesimism, se vede tot mai des plăcerea de a ne plânge de tot ce ni se pare că nu avem, că nu primim. Și chiar și atunci când avem mai mult decât ni se cuvine, tot nemulțumirea persistă.
Personal, ador acele momente când din zecile de persoane pe care le cunosc zi de zi prin munca mea, unul măcar este vesel, mulțumit că s-a trezit și astăzi pentru a putea admira pur și simplu viața cu toate simplitățile ei.
- Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?
- De-a lungul procesului meu de maturizare, care de altfel este în desfășurare, am auzit nenumărate cuvinte ce mi-au trăsnit curbura vieții și, cu patos, m-au ajutat ,,să văd”.
În anii mai recenți, poate o frază, un vers ce mi-a fost ca o palmă de apă rece pe creștet am auzit din glasul blând al unui părinte călugăr: ,,Lucrurile Serioase se întâmplă numai oamenilor Serioși”. Cu o continuare mai pe îndelete: ,,Aceștia știu să aștepte. Aceștia știu să gândească. Aceștia știu ce vor. Aceștia nu sunt înțeleși de oamenii comuni. De aceea Oamenii Serioși sunt puțini, dar știu să fie Minunați oriunde s-ar afla, deoarece știu ce vor”.
Prima reacție de copil alintat a fost: dar ce eu nu sunt om serios?! Nu știu ce vreau? Era însă doar îngâmfare și neștiință. Este vorba despre cultivarea răbdării, a perseverenței în ceea ce ne dorim în rugăciuni și credință constantă, despre a nu ne pierde pe noi și nici speranța în drumul nostru. Treptat, am învățat și tot mă mai educ, să fiu mereu minunată oriunde, în orice colț al lumii m-aș afla.
