Fostul primar Costache Radu evocă un episod de pe la jumătatea secolului XIX, când, copil fiind, a încercat să traverseze o stradă din Bacău și, rămas blocat în glod, a fost scos de un călăreț care l-a tras de guler. Nu s-au schimbat multe de atunci în Bacău. Poate că avem niște asfalt pe străzi și orășenii aruncă mai cu fereală gunoiul în mijlocul uliței, dar problemele orașului au rămas aceleași. Mai plâng câte unii că s-au demolat maghernițele și s-au construit în locul lor blocuri; dar, probabil, ceea ce au făcut comuniștii a fost cel mai bun lucru care putea fi făcut pentru niște locuințe insalubre, aruncate alandala de-a lungul unor străzi aproape fără noimă.
Bacăul nu a fost niciodată mai mult decât un târg prăfuit și, din acest motiv este imposibilă orice comparație cu Iașul, cu Suceava sau cu alte orașe ale țării. Că am avut câteva imobile interesante arhitectural, da, se poate spune, dar au fost mai degrabă excepții decât regulă. Orașul a fost îngrămădit în dreapta Bistriței, pentru că, până la construcția barajului, râul se revărsa și provoca inundații. În stânga nu s-a construit mai nimic, în afară de case. Ieșirile din oraș pot fi blocate de o pereche de autoturisme care se ciocnesc. Și cei care vor să meargă spre București, Iași, Piatra sau Vaslui cunosc asta. Nu există nici o piață (nu de aia de zarzavat) care să adune lumea la socializare. Noroc că s-a demolat fântâna arteziană din fața Casei de Cultură și s-a înjghebat o agora sui-generis.
Sub capitaliști, Bacăul a fost un centru comercial, iar sub comuniști, un centru industrial, un oraș-dormitor pentru muncitori. Astăzi e greu de spus ce mai este din moment ce nici comerț nu mai are și nici industrie. În schimb, orașul încă are oameni și acești oameni au nevoie de facilitățile unui oraș. Din păcate, Bacăul este dificil de reconfigurat: străzile sale înguste nu mai pot fi lărgite, zonele cu bloc lângă bloc nu pot fi aerisite, soluția fiind extinderea orașului în cealaltă parte a râului. Dar pentru asta mai e necesar cel puțin încă un pod. Se vor întreba unii: noi nu avem apă și unii vor poduri peste Bistrița?! Bineînțeles, dacă am fi gândit așa în trecut, am fi rămas la sobele cu cărbuni și la corăbiile cu pânze.
