Gruia Novac, noul meu prieten, redactor-șef la revista ,,Baaadul literar”, scrie într-un emoționat editorial: ,,Satul e acela care m-a pus, primul, în legătură, la propriu, cu cerul”. Zisa sa este o tulburătoare declarație de dragoste făcută Satului, un vers minunat, un mini-poem. Știu ce-a zis Geo Bogza: ,,La început țara noastră a fost o țară de sate”. Știu ce a zis și Lucian Blaga: ,,Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”. Gândul dragului Gruia Novac îmi aduce însă o tulburare nouă în suflet. Îmi reamintește de anii copilăriei în care, de multe ori, eram fericit vorovind, ziua sau noaptea, doar cu Cerul. Ce prieteni grozavi eram… Niciodată nu ne-am ciondănit. Unul născut/ crescut în zgomotul orașului poate că nu a avut parte de o asemenea bucurie…
Merg uneori în satul natal, dar și prin alte sate. E îngrozitor cât de puțin își doresc locuitorii acestora, acești prieteni privilegiați ai Cerului. În esență, vor asfalt, bec la poarta casei, să le revină ceva mai des (de prin cele străinătățuri) copiii în bătătură, un preot disponibil pentru ultima spovedanie și un cimitir îngrijit. S-au plictisit să vorbească despre locuri de muncă, pensii umane, despre pruncii lor care au rar acces către liceele normale și facultăți, despre doctorii care vin din ce în ce mai rar prin sat… Li s-au lipit de trup/ suflet boli noi. Singurătatea, pe care ei o numesc Părăsire, îi apasă cel mai mult. Crâșma a devenit pentru unii, ca leac pentru uitare, cea mai importantă instituție a satului.
Managerii naționali de toate culorile ar trebui să stea puțin de vorbă cu Cerul, pentru a-i înțelege pe cei din lumea satului, oameni în care mai palpită încă veșnicia. Putem să sperăm? Greu de spus, de vreme ce nici mulți dintre noi nu mai avem răgazul/ răbdarea/ chemarea de a sta la o voroavă cu Cerul…
