Alina Ștefania Banu este asistent-șef la Serviciul de Ambulanță Județean Bacău, de trei ani și jumătate. Mai precis, de la 1 august 2019. Într-o viață de asistent medical, a contribuit direct la salvarea a mii de vieți. Este dedicată total muncii sale, colegilor săi, comunității băcăuane. Iar asta a făcut-o să găsească o cale în plus pentru a ajuta Serviciul Județean de Ambulanță – crearea unui ONG, prin care să colecteze bani și resurse pentru nevoile Salvării – dacă este să folosim denumirea populară a SAJ. Asociația pentru Ambulanța Bacău, pe care a creat-o în urmă cu opt ani, a avut un mare rol în pandemie (și nu numai), dar puțină lume știe asta. Deslușim acest fapt dar și multe altele legate de Salvare, din următorul interviu cu această doamnă, care are în cel mai înalt grad vocația de a salva, de a ajuta.
Nașterile sunt cele mai frumoase
– Ce v-a determinat să deveniți asistentă medicală?
– Faptul că tatăl meu a lucrat la serviciul de ambulanță (Salvare, cum se numea pe vremea aceea) și și-a dorit ca și eu să urmez linia asta medicală.
– Și când v-ați dat seama că vă place această meserie?
– Din prima clipă, mi-a plăcut de la bun-început. Normal, am avut emoții. Dar îmi aduc aminte de prima naștere, care s-a întâmplat după cinci ani de când lucram la Salvare. Pentru că eu m-am angajat la Salvare. Ambulanță a devenit mai târziu. Era iarnă grea și nu aveam condițiile de-acum. Erau mașini mici. Break-uri. Veneam de la Satul Nou de Colonești. Graviduța – „Nasc! Nasc!”. Era la prima naștere, iar eu îi zic „Unde?, mai stai puțin!”. Am coborât – era zăpadă, era frig -, am bătut la o poartă și a ieșit o bătrânică. Am rugat-o să mă lase măcar după poartă, ca să nu nască în drum. Și bătrânica, foarte de treabă, mi-a oferit camera de curat, cam rece, ce-i drept, pentru că la țară se încălzește doar o cameră. Mi-a adus lenjerii curate, mi-a încălzit apă… Bineînțeles că îmi tremurau mâinile cu copilul în brațe. Nașterea a decurs normal. Totul a venit de la sine. Se născuse un băiețel, destul de grăsuț. Aveai ce ține în brațe! Aceea a fost prima naștere. Pe vremea aceea nu aveam mijloacele de comunicare de acum. Nici atâția medici. Nu aveam pe cine să întreb. Am dus apoi graviduța și pruncul, amândoi în ordine, la Maternitate. Nașterile sunt cele mai frumoase. Faptul că aduci pe lume o viață nu poate fi egalat, ca frumusețe și împlinire sufletească.
– Și la polul opus ce ar fi?
– Când te simți neputincios în fața unui pacient pe care știi că nu mai poți să-l ajuți. Hai, că la bătrâni uiți mai ușor, dar la tineri și, mai ales la copii… Te marchează, oricâți ani de Ambulanță ai avea, oricâtă experiență… Dar Dumnezeu m-a ferit să am cazuri dese de acest fel. De fapt, nu mi-a murit niciun copil în brațe.
– Este și pentru că lupta voastră este să predați pacientul în viață, iar apoi se ocupă alții cu salvarea lor efectivă?
– Nu-i chiar așa, pentru că știi că omul respectiv trăiește datorită ție. I-ai făcut ceva bun, l-ai salvat și asta te face să-ți dorești în continuare ca el să fie salvat. Și pentru asta trebuie să acorzi bine primul ajutor, din prima clipă. Ceea ce necesită o pregătire suplimentară, pentru cei care se angajează la Ambulanță. În vremurile actuale, cu atât mai mult. În trecut, nu erau atât de multe boli sau nu se știa de ele. Oamenii solicitau ambulanța destul de rar și puteai să te acomodezi în timp cu meseria. Pe când astăzi, trebuie să fii foarte bine pregătit din prima zi în care te-ai angajat Ambulanță, pentru că nu poți să știi ce te așteaptă pe teren.
Ambulanța a avut de toate, datorită Asociației pentru Ambulanța Bacău
– Cum a fost în pandemie?
– Eram deja asistent-șef, n-am mai fost în mașină, dar am fost tot timpul lângă mașină. A fost cumplit de greu. Mai ales pentru colegii mei, pentru că era ceva nou. Nimeni nu știa ce urmează. Țin minte, la primul caz de covid, că nu voia să plece nimeni. A plecat, până la urmă o colegă de-a noastră care are doi copii acasă. A plecat plângând, cu pompierii. Dar, încet-încet ne-am obișnuit, am dat drumul la proceduri, la reguli, am instruit personalul, iar într-un final a fost bine. A fost bine și pentru că nu am dus lipsă de materiale și medicamente. Și asta pentru că avem Asociația pentru Ambulanța Bacău, prin care foarte multe persoane fizice și societăți comerciale au donat bani și materiale. Și ne-am descurcat bine la momentul acela, pentru că nu se mai putea face plata la termen, materialele necesare fiind achiziționate cu banii pe loc. Dacă noi n-am fi avut banii din donații, nu puteam să trecem peste această mare încercare.
– Cum s-a născut Asociația pentru Ambulanță? Știu că dvs. ați făcut-o.
– Asociația Pentru Ambulanța Bacău este o organizație non-profit, constituită în anul 2015, ca organism neguvernamental, apolitic, cu scopul de a dezvolta Serviciul Județean de Ambulanță Bacău, dar și de a ajuta persoanele bolnave și familiile acestora atât moral cât și material.
Se știe că cei care lucrează pentru oameni sunt dedicați meseriei lor și de aceea, noi, cei de la ambulanță, ne-am înființat această organizație pentru a transmite și în afara orelor de program, dragostea noastră pentru oameni și dorința de a ne implica și mai mult în viața societății civile.
Astfel, în decursul celor 8 ani, am avut diverse proiecte, cele mai importante fiind:
- DE LA OAMENI PENTRU OAMENI – scopul acestui proiect a fost achiziționarea unui aparat de detectat venele, AccuVein AV 400, pe care l-am donat Unității de Primiri Urgențe Pediatrie Bacău. Cu ajutorul acestui aparat, copiilor li se pot detecta venele mai ușor, iar procesul de recoltare se simplifică.
- ȘI EU POT FI SALVATOR – scopul proiectului este informarea și educarea persoanelor, cu privire la importanța dobândirii cunoștințelor de prim ajutor de bază și impactul pozitiv al intervențiilor pentru salvarea de vieți omenești.
- CENTRUL REZIDENȚIAL ELENA – este unul din proiectele de suflet al asociației noastre și suntem foarte mulțumiți că am reușit înființarea acestuia. Centrul Rezidențial „ ELENA” asigură îngrijire medicală și socială corespunzător standardelor și a legislației în vigoare, persoanelor vârstnice și are o capacitate de 30 de locuri.
- VIS DE CRĂCIUN – scopul propus a fost acela de a strânge bani pentru a cumpăra produse pe care să le împărțim, în primul rând copiilor care rămân internați, în zilele de Crăciun, în Spitalul Județean Bacău, secția Pediatrie, dar și altor copii nevoiași, din diferite comune din județ. Este primul proiect realizat în anul 2015 și care a avut continuitate. Anul acesta a fost ediția a opta.
– Cam la câți copii ați fost?
– Nu am ținut o evidență, dar au fost de ordinul miilor. Este o acțiune de suflet. Dăruind, făcând copiii să zâmbească, te simți extraordinar.
– Cât ați reușit să strângeți în perioada pandemiei?
– Foarte mulți bani! Avem un tunel de decontaminare pe care l-am putut achiziționa din banii noștri, primiți prin Asociație. Nu mai spun de combinezoane, măști, dezinfectanți…
– Sunteți cu datoria îndeplinită, așadar?
– Am reușit câte ceva, dar cred că nu suficient. Aș fi vrut să pot mai mult și asta vreau în continuare.
„Mi-aș dori să las în urmă ceva bun, care să dăinuiască”
– Dacă ar fi să treceți în revistă ce s-a făcut în tot județul, pentru Serviciul de Ambulanță?
– La Moinești, a fost construit un nou sediu, cu ajutorul sponsorilor, prin Habitat for Humanity. La Comănești, prin intermediul asociației noastre, Asociația pentru Ambulanța Bacău, am primit o sponsorizare destul de mare de la și am reușit să modernizăm substația de acolo. Am renovat tot. La Onești, prin Consiliul Județean, de asemenea s-a renovat și avem condiții bune, este OK. La Buhuși, stația este și acolo în regulă, la Podu Turcului – la fel. La Tg. Ocna, de asemenea, este în regulă. A rămas Bacăul. Nevoia de un nou sediu este stringentă. Reparații capitale nu au fost făcute niciodată…
– Care sunt piedicile?
– Avem o propunere de proiect, lângă Pompieri. De proiectul acesta se știe de foarte mult timp. Centrul care ar urma să se construiască, ar reuni Serviciul Județean de Ambulanță, SMURD-ul, dar și Inspectoratul pentru Situații de Urgență. Totodată, aici ar urma să fie amenajat un dispecerat integrat pentru intervenții prompte și rapide. Vă dați seama ce bine ar fi dacă toate structurile importante din județ ar fi într-un singur loc? Cât de bine și unitar ar putea acționa, cât de rapide ar fi deciziile și intervențiile? Cât de important ar fi asta în cazul unei calamități de amploarea celei din Turcia? Dar centrul integrat a rămas doar la stadiul de proiect.
– La locația actuală, terenul aparține Primăriei, iar clădirea este a Ministerului Sănătății. Pentru o reparație capitală ar fi nevoie de bani…foarte mulți bani. Înseamnă investiție, iar Ministerul nu ne poate da. Au fost solicitate fonduri, an de an… Rămânem tot la mila sponsorilor, a oamenilor de bine…
– Ce ar trebui să știe lumea despre importanța unei stații de ambulanță?
– Că este foarte mare. Fiecare dintre noi va avea nevoie de ambulanță, ori, dacă nu personal, atunci o rudă, un prieten, un vecin tot vor avea, mai devreme sau mai târziu. Și ne dorim funcționalitate și decență, nu lux. Personalul nostru stă oricum mai mult în mașină, pentru că solicitările au devenit atât de dese, încât de multe ori angajații de la Ambulanță nici nu apucă să ia o pauză de masă. Teoretic suntem un serviciu în așteptare, practic… pacienții sunt cei care ne așteaptă, de cele mai multe ori. Măcar pentru perioada de schimb de tură, ca pentru acel început zilnic să vii cu drag la serviciu. Dar când condițiile sunt improprii… Noi am mai încercat să mai facem câte ceva, să renovăm, însă ceea ce există nu ne lasă prea mult loc de mai bine. Nu este propice pentru un serviciu de ambulanță. Ne dorim o sală de instruire, o sală de ședințe.
Colegii mei sunt cei mai minunați oameni
– Ce ne puteți spune despre colegii dvs. de muncă?
– Sunt cei mai minunați oameni. Chiar dacă uneori mai apar nemulțumiri, reclamații… Gândiți-vă că oamenii aceștia trăiesc într-o zi de toate. Au nașteri, decese, accidente grave, tot felul de boli în stadiu de criză, oameni pe care îi salvează, dar și oameni pe care nu-i mai pot salva. Închipuiți-vă că duc totul de la serviciu la ei acasă, în familiile lor, inclusiv un carnagiu, cum a fost cel de la Răcăciuni, de acum câtva timp. Colegii mei duc pe umeri foarte multe tensiuni și eu cred că am avea nevoie cu toții de un psiholog. Dar nu avem niciunul, pentru că nu este prevăzut în statul de funcții. Iar oamenii așteaptă să te duci la urgențele lor cu zâmbetul pe buze, să ai răbdare de înger și să le vorbești reverențios. Asta deși unii dintre pacienți au o durere de două săptămâni, sau poate chiar mai veche, deci nu au nevoie stringentă de echipajul de salvare. Nu știu că vii la ei de la un accident de circulație, unde ți-a murit în brațe un copil și nu mai poți avea aceeași atitudine la un caz mult mai puțin grav. Ca să lucrezi la Ambulanță, îți trebuie o tărie de caracter imensă. Atât asistenților, cât și medicilor. Și ambulanțierii, la fel. Ei împart toate trăirile. Râd împreună și plâng împreună. E ca o familie sau chiar mai mult, pentru că acasă nu povestești chiar tot ce ți se întâmplă la serviciu, dar la serviciu le trăiești pe toate împreună cu colegul de echipaj.
– Sunteți uneori solicitați de unii care doar vor să fie consultați mai repede la spital, adică să sară peste rând. Care sunt gândurile pentru de acei oameni?
– Aș vrea să le transmit că nu ține șmecheria asta. Chiar dacă ei ajung la spital cu ambulanța, există și la Urgențe un triaj, care va depista că ei nu au nevoie stringentă de ajutor. Așa că vor fi direcționați la coadă. Dar, până atunci, ei iau din timpul prețios al suferinzilor care au nevoie urgentă de intervențiile medicilor și asistenților.
– Care sunt dorințele dvs. de viitor?
– Un sediu nou! Mașini! Pentru că mașinile noastre sunt vechi, multe dintre ele, iar altele nu au putut fi achiziționate, din cauza pandemiei. Avem mașini cu peste 1 milion de km la bord! Mașini care trebuie să salveze vieți!
– Vi s-a întâmplat să fiți recunoscută pe stradă de oameni pe care i-ați salvat?
– Da. Țin minte că am dus un pacient la spital la București, la neurochirurgie, l-am dus cu targa și nimeni nu îi dădea nici o șansă. Tot drumul l-am încurajat, iar când l-am lăsat acolo mi-a zis „o să vă caut”. E un om cunoscut în Bacău. Mi-am zis „E!, toți spun la fel!”. Dar, după un an de zile a venit! Nu l-am recunoscut, dar mi-a zis „Știți, m-ați dus la București, am venit să vă mulțumesc”. Ai în astfel de momente simțăminte unice, ce nu pot fi exprimate în cuvinte.
– Copiii dvs. au moștenit tradiția pentru serviciul de ambulanță?
– Nu. Cel mare termină anul acesta la UAIC – FEA – Economie și Afaceri Internaționale, iar cel mic este în anul II la Universitatea „Vasile Alecsandri” – Informatică și anul I la Facultatea de Științe Economice. Cu toate că mi-ar fi plăcut să meargă pe direcția mea.
– Ce diferențe există între imaginea din mass media a Serviciului de Ambulanță și starea ei reală?
– Aș vrea ca lumea să știe că există sub unu la sută din cazuri de care presa poate profita pentru a face materiale negative, de multe ori exagerând sau denaturând total ceea ce s-a întâmplat la intervențiile respective. Colegii mei sunt oameni minunați, care în ciuda încercărilor pe care le au în fiecare zi au un comportament frumos față de pacienți. Dar așa ceva nu se observă, pentru că nu atrage audiență. Sunt văzute doar greșelile, iar dacă nu sunt greșeli, le inventăm cumva.
– Și de ce nu informați presa despre lucrurile bune?
– Pentru că nu avem timp. Lumea trebuie să știe că peste 90 la sută dintre solicitările pe 112 le primește Ambulanța. Suntem ocupați până peste cap! Dar ideea dvs. este bună. Să vedem cum o vom pune în practică!
Marius FUNDULEA
