Faza aduce cu un scheci TV. Dar e cât se poate de reală. Să mor dacă vă mint! Și aproape că uitasem de ea dacă deunăzi nu aș fi revăzut persoana în cauză. De data aceasta, am evitat-o în mod deliberat. De la început acum. Într-o perioadă mă intersectam întâmplător cu tipul respectiv. Nu schimbam mai mult de un salut. De altfel, în afara unor meciuri de fotbal jucate cu muuulți ani în urmă și a faptului că o dată m-a întrebat dacă nu vreau să cumpăr niște ghete de fotbal, nu ne lega mai nimic.

Probabil că în câteva rânduri vorbeam la telefon atunci când mi-am intersectat pașii cu ai săi. Sincer, nici n-am făcut caz. Dumneavoastră nu vi se întâmplă să vorbiți des la telefon pe stradă? Ei bine, bănuitor din fire, omul meu a tras concluzia că-l evit cu bună știință și că o convorbire telefonică fictivă este acoperirea perfectă. Și mi-a spus-o în față. Cu un ton pe jumătate amuzat, pe jumătate agasat: „Asta cu telefonul e manglă, nu?

Dacă n-ai chef să discuți cu mine, nu discuta, dar nu te mai fă că vorbești la telefon. Stai liniștit, nu ți-am cerut niciodată nimic și nici n-o să-ți cer”. Vă spun sincer că m-a lăsat fără replică. Cum adică, mă fac că vorbesc?! Și de ce ar trebui să recurg la o asemenea stratagemă? Oricum, totul se limita la un simplu salut. Și ce-i chestia aia că nu mi-a cerut niciodată nimic? Ce să-mi ceară?

Până să-i pun aceste întrebări, tovarășu’ era departe. La ceva timp, dar nu prea mult- poate o lună, poate două- ne-am reîntâlnit. Și de data asta întâmplarea – întâmplarea și nimic altceva – a făcut ca eu să fiu cu telefonul la ureche. Contextul era puțin diferit. Parcasem mașina undeva pe Aleea Parcului și, în timp ce vorbeam la telefon, mă chinuiam să găsesc prin torpedou un creion pentru a-mi nota ceva. Deodată, apare omul meu. Îmi bate ușor în geam și, tot numai un zâmbet, îmi aruncă: „Tot schema cu telefonul, nu?”.

M-au luat toți dracii. I-am proptit ecranul telefonului în față, ca să se convingă că vorbesc, după care l-am făcut albie de porci. Tipul a ridicat mâinile sus, în semn de scuze, după care a așteptat să-mi termin convorbirea. La final, mi-a spus: „E numai vina mea. De data asta (hopa, cum adică de data asta?), chiar vorbeai, nu te făceai. Bun, și acum că ai terminat, n-ai să-mi dai zece lei? Că am nevoie să-mi cumpăr niște fructe”. Să mor dacă vă mint cu ceva!