După ce m-am trezit fără job în presă, că m-a mâncat să fiu sindicalist fără sindicat (găsiți amintirea în episodul trecut), am revenit în gazetărie într-un moment surprinzător. Exact după vremea când am făcut pe bodyguardul la cafeneaua de la Teatrul Bacovia și pe detectivul privat fără nicio treabă cu meseria, în afară de cărți și filme. Zonă bănoasă din care m-am retras pentru că m-au sunat câțiva foști securiști și milițeni, care aveau astfel de firme și nu suportau concurența.
Sorin Ovidiu Vîntu, salvatorul de ocazie
La începutul anilor 90, sediul revistei Ateneu se afla pe strada Vasile Alecsandri într-o clădire mica și cochetă. Aveai impresia că intri în altă lume, în una a boierilor culți, cu care puteai sta la o pipă de vorbă. Iar cele mai lungi și plăcute discuții au fost cu scriitorul Sergiu Adam, care a condus publicația între 1990-2002.
În acea perioadă de degringoladă profesională, mergeam întâmplător pe strada cu pricina, când l-am văzut pe Sorin Ovidiu Vîntu coborând șontâc dintr-un jeep prăfuit. Era un bișnițar de renume, chiar și-n acea perioadă de începuturi pentru el, când adunase peste 100 de milioane de dolari din transporturile cu tirurile pline de marfă nemaivăzută de românii struniți de chingile comunismului. Fără să-l cunosc personal, l-am salutat și l-am întrebat dacă a cumpărat ceva în Bacău. Mi-a arătat sediul revistei și mi-a povestit că nu-i va lăsa pe scriitori fără sediu, ci le va închiria un apartament.
Mi s-a părut o blasfemie și atunci m-am repezit în biroul redactorului-șef care mă concediase și i-am zis: M-ai angaja din nou dacă ți-aș da o știre bombă? El: da. Ce știre? I-am povestit și i-a plăcut exclusivitatea. Așa că am revenit în presă. Am ales însă secția culturală, pentru că mi-am dat seama că investigațiile s-ar putea să mă coste mereu locul de muncă.
Măcelărirea culturii
În momentul în care m-am înfipt în secția de cultură, am simțit că revin acasă. Citisem mult, scriam poezii și făceam grafică, deci eram cumva la porțile unui domeniu fantastic. Aveam patru pagini de ziar mare la dispoziție, iar puținii reporteri se străduiau să le umple zilnic. Povestea însă n-a durat foarte mult.
Au început să vină reclamele buluc, iar conducerea editorială s-a gândit că aici sunt pagini de sacrificat și de făcut bani în loc de povești despre lansări de carte, interviuri cu artiști, știri culturale și cronică de artă. Întâi au fost trei pagini, apoi două și una, din care uneori era doar jumătate. Tot pentru publicitate. Nu mai aveai loc să scrii, iar bătaia pentru a publica un articol (mulți eram plătiți la bucată) era infernală, mai ales că șeful secției avea și el materiale de strecurat la gazetă.
În următorul episod voi povesti despre ultimul interviu cu peripeții c-un mare scriitor și cum am ajuns iar la anchetele care m-au făcut să demisionez, din nou.
Despre autor pe scurt
Tiberiu Lovin lucrează de 30 de ani în presă, a debutat la Deșteptarea, a scris la cele mai importante ziare ale timpului, iar de 12 ani este freelancer, colaborează la diverse publicații și conduce un site de știri și anchete din Transilvania: Ceasul Cetății.
