Câteodată zdrobită lângă un mușuroi de brânză iute (după rețeta Becali), uneori din belșug într-o mâncărică – eventual cu pui și ceva roșeață de bulion/roșii, mereu călită laolaltă cu morcovii și alte rădăcionoase pentru borșuri și tocănițe, ceapa e de bază în bucătărie! Cel puțin în bucătăria mea și a celor ca mine, niște retrograzi care încă mai cred că bucatele cu care a evoluat omenirea în ultimele mii de ani nu trebuie să dispară. Dar până aici ne-a fost! E criză modială și de ceapă, monșer! Din Filipine până-n Maroc, Kazahstan și Turcia, toată lumea plânge după ceapă, chiar înainte de a-i da jos câmașa și ai mărunți miezul alb. S-au trezit chiar ONU și Banca Mondială să averizeze lumea întreagă că ăsta-i doar primul pas, urmează morcovii, tomatele, cartofii și merele…. Seriooos? Dar cu producția de greieri și gândaci de bălegar cum stăm, s-au făcut destui pentru noile meniuri progresiste?
Oricine cască ochii (și are mintea trează!) în nebuneala globală din ultimii ani își dă seama că suntem purtați din criză-n criză de parcă Sfârșitul Lumii vine mâine la oră fixă mai exact decât un tren japonez. Chiar așa să fie? Păi, nu-i chiar așa! După Al Doilea Război Mondial, toată Europa și jumătate din Asia era distruse aproape complet, America Centrală și de Sud se zbăteau în sărăcie cruntă, Africa agoniza stoarsă de colonialismul care-i seca toate resursele. Adică vreo trei sferturi din populația planetei abia avea ce mânca. Dar la acea vreme liderii țărilor oropsite n-au cântat impotent „La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns…”, ci au însuflețit popoarele cu optimism, cu încredere, cu speranță. Dar trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri și acum nu mai avem oameni de stat, ci administratori corporatiști (im)puși doar să ne calculeze pierderile. Niciun cuvânt despre câștiguri, despre binele pe care – cu muncă și solidaritate – îl vom trăi cât mai curând.
Cum spuneam, ceapa nu-mi lipsește în bucătăreala personală, așa că m-am dus să mă aprovizionez în vederea comiterii unor nevinovat-plăcute feluri de mâncare românești. Șoc și groază, cum ar fi spus răposatul întru presă Dan Diaconescu – doar ceapă de import prin rafturi! Nedorind să cad în capcana măgarului lui Buridan (animăluțul mort de foame din cauza nehotărârii), am ales ceapă de Olanda, că semăna la exterior cu recomandările din bătrâni: foaie lucioasă, fermitate la pipăire și fără miros. Mă rog, m-am cam întrebat cum ceapa mă-sii olandezii exportă asemenea legumă de pe polderele alea de sub nivelul mării, iar românii nu sunt în stare să îl producă pe pământ bun. Poate nea Petrică Daea trece de la cormoranii prădători și usturoiul național chipurile protejat (oricum poporul frate chinez ne-a făcut deja mujdei comercial) la criza cepei. Nu de alta, dar plimbarea ministrului Agriculturii prin târgurile cu produse tradiționale cu lăutarii de la televiziuni alături nu ține loc de măsuri luate repede și eficient. Cum ar fi subvenționarea producătorilor de ceapă din România măcar la jumătate față de cât primesc fermierii olandezi!
Când ne jucam în copilărie de-a v-ați ascunselea, strigam cam așa: ”Ceapă, ceapă, stai în groapă! Usturoi, hai la noi!” Ce agrocultură mai aveam pe atunci! Astăzi, micuții sunt experți în produse McDonald`s și KFS, din păcate fără a fi interesați (și nici părinții lor!) de ce grozăvii bagă-n gură. Apropo de noua modă alimentară, sunt destul de bătrân să mai vin cu o vorbă veche – ”Lenea e cucoană mare când nu cere de mâncare!”. Dacă ne isterizăm când copilașul n-are foarte bine sau notă maximă la școală, deși habar n-avem dacă învață ceva, de ce nu suntem minim îngrijorați când îi consolăm cu meniuri prefabricate servite la mall? Sau de ce mama și tata preferă gazonul din fața viluței în loc de trei straturi de ceapă săpate cu simț de răspundere în loc de un abonamentul la sală? Pentru a fi iertat de cei ce se simt judecați pe nedrept, cu mare umilință mă alătur lui Caragiale și mărturisesc: ”Sunt vechi, domnule!”. Și-mi place tare mult ceapa!
