Stăm. Și așteptăm. Stăm la coadă să luăm bere și apă; bere pentru noi, apă pentru copii. Și așteptăm să-și înceapă recitalul Majestatea Sa David Coverdale. Ca orice bărbați care se respectă, chiar și atunci când își pierd vremea stând la rând, vorbim despre muzică și despre fotbal. La drept vorbind, discuția alunecă puțin și înspre gacici.

Puțin, foarte puțin. Noul meu amic, D. Șt. zâmbește, făcând cu ochiul: „La concertele rock de acum 30 de ani, din o sută de tricouri negre, cel mult zece aparțineau fetelor. Azi, raportul e cu totul altul. Din fericire pentru cei tineri și din păcate pentru purisanii ca noi”.

Deși e o seară superbă de iulie, seara „șerpilor albi”, se simte o anumită nostalgie în tonul discuției noastre. Poate și pentru că, luați împreună, sărim de suta de ani, poate și pentru că în jurul nostru roiesc fete frumoase în tricouri negre și nu numai, poate și pentru că, știm bine, unele lucruri nu se vor mai întoarce vreodată.

Prin urmare, o bună parte din fraze încep cu „ce păcat că…”. Păcat că vocea lui Coverdale nu mai sună ca pe „1987” sau măcar ca-n „Good to Be Bad”. Păcat că în deschidere cântă Siska și nu tandemul Europe/ Scorpions, cum se va întâmpla în a doua jumătate a turneului sau Def Leppard, cum s-a întâmplat la ultima prezență europeană, cea din 2015. Păcat că Napoli nu-l mai are pe Maradona, Fiorentina pe Batistuta și, ajungând la dușmanul comun, păcat, mare păcat că Juventus are toate titlurile de campioană din ultimii opt ani.

Din Italia, în România. D. e cu Dinamo: „Și tu?”. Eu nu mai am echipă. FCM Bacău e moartă și îngropată. De mai bine de șapte. D. se lovește ușor cu mâna pe frunte: „Mamă, ce ne mai băteați! Și ce echipă aveați pe vremea lui Sechelariu!”. Ieri a fost 14 iulie. Ziua lui Dumitru Sechelariu. Dacă ar fi trăit, ar fi împlinit 61 de ani. Ce păcat că s-a stins la nici 55…