Lectura, știm, este o formă a fericirii. Important este ceea ce citeşti şi dacă citeşti. Se spune că Papa Iuliu al II-lea i-ar fi zis lui Michelangelo: „Pune-mi o sabie în mână, eu nu ştiu să citesc”. Se pare că există mai multe căi pentru a ajunge la fericire. „Ce citeşti, măria-ta?”, a întrebat Polonius. „Vorbe, vorbe, vorbe…”, i-a răspuns Hamlet. Cum citim? Ideal ar trebui să citim precum Kierkegaard, cel care spunea că trebuie să citim ,,Biblia” aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el; doar pentru el. Îmi place să cred că aşa citea şi Dostoievski. Ideal ar fi ca după lectura unei cărţi, pe care am selectat-o cu grijă, din când în când să putem rosti aidoma lui Einstein: „Citesc Dostoievski (,,Fraţii Karamazov”). E cel mai frumos lucru care mi-a picat vreodată în mână”. Spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti…
Există o artă a lecturii. Dacă-l ascultăm pe Gadamer, teoria lecturii cunoaşte perspectivele: fenomenologică (Iser, Jauss etc.), semiotică (Michel Otten), generativă (sub impulsul studiilor lui N. Chomsky) şi, premonitiv oarecum, mitologică. Despre cea din urmă perspectivă, filosoful-hermeneut german spune că nu înseamnă doar „a fi pe faţă”, ci şi a fi trup şi suflet, „ca atunci când, participând la un act ritual sau la o ceremonie, se identifică cu aceasta”. (Hans-Georg Gadamer, ,,Elogiul teoriei: Moştenirea Europei”, Editura Polirom, Iași, 1999, pag. 43). Mircea Eliade (,,Drumul spre centru” Editura Univers, București, 1991, pag. 120) ne invită să privim lectura prin ochii regăsirii funcției sale primordiale, magice, care are rolul ,,de a stabili contactul dintre om şi cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate a omului (modern) o vastă experienţă colectivă, de a lumina Riturile”. Este tulburătoare și invitația pe care ne-o face Faguet: ,,N-aţi vrea să citiţi aşa cum învăţaţi să cântaţi la vioară, adică să încercaţi o mare plăcere citind?” (Emile Faguet, ,,Arta de a citi” , Editura Albatros, Bucureşti, 1973). Când privesc spre lecturile lui Dostoievski, către recomandările de lectură pe care le face, gândul aleargă și spre John Waters, regizorul american care ne spunea: ,,Alege cărți grele. Din cele la care trebuie să te concentrezi atunci când citești. Și, pentru numele lui Dumnezeu, să nu te aud spunând: «Nu pot să citesc ficțiune, am timp doar pentru adevăr». Ficțiunea este adevărul”. (Apud Ioana Ristea, http://www.carteadelaora5.ro).
Ce citim?… Viața fiind atât de scurtă, ideal ar fi să citim doar cărți fundamentale. Cred c-ar trebui să apară la orizont o nouă profesie: sfetnicul de lectură. Acesta ne-ar putea ajuta, până devenim … propriul sfetnic, nu doar să nu ne risipim aiurea timpul, ci să ne și lipim sufletul de esențe. Ca un bun sfetnic de lectură, o întâmplare fericită mi-a scos în cale ,,În ce cred cei care nu cred?” (Editura Polirom, 2001), o cuceritoare carte care îmbrâncește minunat pe jarul dezbaterii elevate întrebări tulburătoare, oferind și răspunsuri care aruncă fericit colbul de pe algoritmii înțepeniți ai reflexelor noastre cognitive. Două spirite elevate – Umberto Eco și Carlo Maria Martini – un romancier/eseist/ semiotician recunoscut ca un lider spiritual al culturii laice și un teolog/cardinal renumit – ,,asistați” de alte șase spirite care hăituiesc frumos dogmatismul, ne oferă un minunat ospăț al cugetării.
Apocalipsa modernă (laică și creștină), sfidarea tehnologică, limitele ființării umane, restricțiile impuse femeilor în lumea teologilor, credința celor care… cred, credința celor care cred că… ar crede, credința celor care… nu cred sunt provocări tulburătoare gestionate de către cei doi cu mare eleganță, toleranță și argumente în care virtuțile etice devin persuasive fără a provoca răni. Iată provocări… Când începe viața umană? Participă viața noastră la viața lui Dumnezeu? Bărbații și femeile în viziunea bisericii. Biserica nu împlinește așteptări, ea celebrează mistere. Unde află laicul lumina binelui? Când intră în scenă celălalt, se naște etica. Binele nu se poate întemeia pe un Dumnezeu criminal. Crezul laic al umanismului creștin… Dacă ați juca rolul cardinalului, cum ați accepta provocarea lui Umberto Eco: ,,Încercați, Carlo Maria Martini, pentru binele discuției și al confruntării în care credeți, să acceptați chiar și pentru o secundă ipoteza că Dumnezeu nu există. Că omul apare pe pământ dintr-o eroare a fatalității neglijente, sortit condiției de muritor, și, pe deasupra condamnat la conștientizarea acestei condiții, fiind de aceea cel mai imperfect dintre animale”. (Op. cit. pag. 93, 94). Dar răspunsul cardinalului la întrebarea-vedetă a dezbaterii (concretizată în opt epistole ale celor doi) cum l-ați primi? ,,În ce cred cei care nu cred? Ar trebui să creadă măcar în viață, răspunde tolerantul cardinal, într-o promisiune de viață pentru tineri, destul de amăgiți de o cultură care, sub pretextul libertății, îi invită la orice experiență ce poate sfârși mai târziu în dezastru, disperare, moarte, durere”. (Ibidem, pag. 162).
