Cerşetoria, ca şi prostituţia, este una dintre cele mai vechi îndeletniciri, dar şi cea mai urâtă. A cunoscut forme dintre cele mai ingenioase pentru a stoarce milă. Ba, spun unii, a fost ridicată de la nivel de meşteşug, la cel de meserie! Cerşetoria practicată dintr-o nevoie efectivă, atunci când, dintr-un motiv sau altul, în vârstă fiind, nu te mai poţi întreţine şi apelezi la mila publică pentru un ban sau o bucată de pâine, o mai poţi înţelege, însă, în ultimul timp, cerşetoria a fost şi este transferată, de oameni puşi pe căpătuială, pe seama copiilor şi bătrânilor, transformându-i în „fabrici de bani”.
În tot oraşul, dar mai cu seamă în locuri „cu vad”, zeci de copii, proprii sau „împrumutaţi”, sunt obligaţi, sub ameninţarea cu bătaia sau alte pedepse, să impresioneze trecătorii, prin diferite tertipuri, învăţate de la adulţii care-i trafichează, să ceară bani, iar el, „şeful”, proprietarul de scalvi, cărăuşii suferinţei, îi supraveghează, îi controlează, iar seara îşi face socotelile.
Îşi freacă mâinile şi se opreşte la primul restaurant sau trece la corecţii dacă „marfa” lui nu şi-a făcut planul. Noi dăm banul şi trecem mai departe, nici prin cap nu ne trece ce drame se petrec, ce viaţă au aceşti copii, flămânzi, murdari, dezbrăcaţi, speriaţi, cu privirile fixate în ochii tăi, de gestul tău depinde dacă mănâncă ceva sau se culcă flămânzi şi bătuți. Ce putem face pentru aceşti copii? Pentru aceşti bătrâni? Singuri nu mare lucru, însă împreună cu instituţiile statului, cu şcoala, poliţia, familiile, ong-urile, am putea diminua fenomenul, că de eradicare nu poate fi vorba.
