26 aprilie 2024
ReportajCărămizile Bisericii „Sfântul Dumitru” sunt oamenii

Cărămizile Bisericii „Sfântul Dumitru” sunt oamenii

Șed puțin smerit, în spatele unui șir de credincioși rămași după slujba de dimineață. Să-și ostoiască, prin binecuvântare, păsurile. Sunasem cu o zi înainte la numărul de telefon, afișat la intrarea în Biserica

Sf. Dumitru din Bacău. În capul listei, preot paroh Ioan Pleșcău, urmat de un număr de telefon. Nu credeam că este numărul lui personal. Când a intrat mesageria vocală… am închis. Simțeam nevoia unei comunicări directe, nu cea a unui simplu mesaj. La o așa măreție, cum să nu dai o tură de recunoaștere, prin și pe lângă biserică. Liniște și pace pe la zece și ceva.

Invitație la reculegere dacă vii cu gânduri pașnice și nu te temi de camerele de luat vederi. Te încearcă o profundă trăire pășind singur, peregrin într-un măreț lăcaș. Mirare și bucurie că omul mai poate crea așa ceva, menit să reziste ca simbol. Lumina filtrată prin vitralii, privirile sfinților intrați în veșnicie, covorul moale. O energie care te înalță sau te apasă exact așa cum te gâdilă conștiința. Un domn, cu un mop în mână, mă oprește când deschid ușița de trecere pe lângă altar.



„Pe cine căutați?”… „Este părintele?” „Abia a plecat.” Veniți dimineață, la slujbă, de la 6.30 sau la 12.30, când este masa pentru copii”. De asta stau la rând, la o oră mai matinală. Colaborarea noastră e veche. Mă vede și îmi face un semn din care am înțeles să mai am puțintică răbdare. Un bătrânel și o doamnă mai fermă prin atitudine, mult mai în etate, așteaptă în față. Intru la spovedanie, dar nu pentru păcatele pe care le am. Așa așează Cel de Sus lucrurile. De sărbătoarea Sfântului Dumitru cotidianul „Deșteptarea” numără 8.000 de apariții. Ar fi păcat părinte, zic, să nu apară și o poveste despre cum s-a pus piatra de temelie și a evoluat, până la felul cum arată acum, biserica. Știți cel mai bine cât de „ușor” a fost drumul până aici. L-am luat puțin prin surprindere.

Cei care vin la acea ușă frumos sculptată, caută altfel de răspunsuri. Primesc un refuz politicos, spus cu blândețe. „Nu se cade! Așa, de principiu, câteva cuvinte despre sărbătoare, da! Dar nu! Nu vreau să apar eu la ziar. Nu asta-i important.” Totuși, câteva date de referință trebuie să am părinte, tot insist. Păcat să nu se știe! Stabilim o întâlnire, de discutat în liniște, peste o săptămână. Spre bucuria cititorilor, până la apariția acestui reportaj, ne-am mai întâlnit de patru ori.

Părintele

Să nu pleci la drum după premisa că nu se poate. O cale urmată de părintele Ioan Pleșcău. Nu este genul de om care să vorbească despre el sau să-și asume vreo laudă, privitor la tot ce s-a clădit și există acum. A pus și el umărul. Aliura fizică, impunătoare, te poate induce în eroare până apuci să-l cunoști. Vocea îi este blândă, caldă, înșiruită domol, cu accente și tonalități exersate ani la rând, la slujbe și predici. Îl percepi a fi un om printre oameni, care știe să-ți zâmbească. S-a născut în județul Bacău, în apropiere de Moinești, în anul 1963.

„Am venit pe lume în ajunul Sântămăriei, pe 14 august 1963, când băteau clopotele la vecernia Adormirii Maicii Domnului. Casa în care m-am născut se afla chiar lângă biserica din Ardeoani. Curtea bisericii a fost de altfel și spațiul de joacă al copilăriei mele. De unde chemarea? N-am avut în familie rude care să fi îmbrăcat haina preotească. Primele lucruri de care îmi aduc bine aminte au fost glasul clopotelor și imaginea părintelui preot Mitică Antohie. Sigur, și educația părinților a contat foarte mult. Mama este o femeie foarte, foarte evlavioasă, cititoare permanentă de psaltire. Singura ei mare dorință era să avem gândul la Dumnezeu. Atunci nu știam ce înseamnă asta. În clasa întâi, când învățătoarea ne-a întrebat pe fiecare ce vrem să devenim, eu am spus… preot! O femeie deosebită doamna învățătoare Maria Stratulat! Am înmormântat-o în această toamnă… Era mândră de mine, că am fost singurul din clasă care m-am ținut de cuvânt. De atunci m-au strigat copiii «popa» tot timpul prin școală, până în clasa a zecea.”

Voința face ca lucrurile importante să pară firești. A pornit pe drumul către Seminar, nu înainte de a face un an de ucenicie la Episcopia Romanului. „Acolo am lucrat într-o echipă de 5 restauratori, condusă de maestrul Viorel Grimalschi, veniți din București, care lucrau la prima restaurare a monumentului Catedrala Episcopală Roman. Eram ucenicul lor și mă îngrijeam și de biserică. Episcop era părintele Eftimie, numit Cel Bun. Nu lua niciodată o hotărâre până lucrurile nu se așezau. Am susținut anul următor examen la seminar, la Neamț, și am reușit. Dar zece dintre noi am fost trimiși la Cluj și zece de acolo au venit în Moldova.” Funcționa atunci o strategie, mai mult geo-politică, de a nu ține la un loc tinerii care își continuau studiile, născuți în aceeași zonă. Să nu le treacă alte idei prin cap. Recruții din armată își cărau valizele din lemn departe de casă, absolvenții cu diplome primeau repartiții oriunde în țară, numai în orașul unde aveau adresa de pe buletin, nu.

Anii de formare

„La Cluj, unde am învățat din 1981, până în 1986, având experiența anului de ucenicie de la Roman, mi-a venit mai ușor. M-au numit cântăreț bisericesc. Întâi la biserica unde se cununase Veronica Micle cu profesorul Ștefan Micle, iar în anul trei la Catedrala din Cluj. Acolo am avut o mare șansă, adolescent fiind, într-un centru universitar precum Clujul, să cunosc oameni deosebiți. Preoții de la catedrală, personalitățile mai importante ale orașului care veneau să se roage sau pentru anumite servicii, cununii, sfințiri.

Mergând cu preoții prin centrul orașului, cu Ajunul Bobotezei, am fost surprins să văd că oameni, cu responsabilități și funcții înalte pe vremea aceea, erau atât de profunzi din punct de vedere religios. Abia când intrai cu preotul în intimitate, în casa lui, el își arăta fața lui adevărată. Avea acolo, undeva după o ușă, o candelă aprinsă. Asta mi-a dat curaj. Simțeam România profundă, dincolo de ce se afișa de fațadă. M-a făcut să înțeleg că oamenii adevărați nu-l scot pe Dumnezeu din sufletul lor și nu-l pun pe locul doi. Mai ales că în perioada aceea, Icoana Maicii Domnului de la Nicula, Icoana făcătoare de minuni, era cumva discret așezată în altarul Catedralei de la Cluj. Se suflase, din vorbă în vorbă, că este acolo. Fiind cântăreț, tot timpul în biserică, vedeam multe personalități cum vin să se închine la ea. A fost o șansă pentru mine de a înțelege realitățile vieții, dincolo de ce era la suprafață.”

Viitorul preot nu putea sta deoparte nici de mișcarea studențească. Seminariștii din anii terminali aveau învoire generală, ca seara, în postul Crăciunului, să meargă să colinde pe la toate căminele studențești. „Ne primeau foarte frumos. Studenți la Medicină, la Litere, la toate facultățile care erau. Schimbam impresii, ne făceam prieteni. Apoi, pe 24 ianuarie, în Cluj era o manifestație de amploare care ținea toată noaptea.

Se mergea într-un pelerinaj, în centrul orașului. De la Catedrală, la Piața Matei Corvin, la Piața Mihai Viteazul, cântând imnuri patriotice. Noi, seminariștii, mai concentrați și mai bine puși la punct cu muzica, eram în fruntea grupurilor de studenți, care se tot înșiruiau. Coborau din Hajdeu și din Observator, interminabili. Corul Seminarului era invitat pe scenă în spectacolele care se organizau în Cluj, și la Cenaclul Flacăra a lui Adrian Păunescu.

Ținuta noastră nu era una foarte strictă. Nu neapărat o uniformă. Părintele director ne spunea să fim întotdeauna curați, îmbrăcați decent, chiar dacă haina nu era neapărat nouă. Și ne bucuram de un adevărat respect din partea cetățenilor. Sunt bucuros și că, la vârsta aceea, i-am cunoscut pe arhiepiscopul Teofil Herineanu, un om excepțional, care a fost cândva episcop la Roman, și pe episcopul Iustinian Maramureșanu, vicar, un om al dragostei și al bunătății, responsabil cu seminarul.

Părintele Iustinian oficia slujbele într-o manieră care te transpunea efectiv. Parcă te hipnotiza. Aveai impresia că vorbește, în șoaptă, cu Maica Domnului. În 1986, am terminat seminarul și am fost hirotonit. Între anii 1990 – 1994, am urmat cursurile Facultății de Teologie Dumitru Stăniloaie din Iași, apoi Cursurile de promovare și definitivat.”

Promisiune de suflet

Greu să-ți găsești o parohie. Mai ales când dorești să te întorci mai aproape de origini. A reușit. A ajuns la Lipova, Bacău, unde a slujit până în 1995. „Concurența era foarte mare. Pentru toată Moldova funcționa un singur Seminar la Mânăstirea Neamț. Erau doar 20 locuri… iar candidați, numai din județul Bacău, 123. Parcă mi s-a pus așa, deodată, o povară. Și atunci m-am dus în fața Icoanei Maicii Domnului, m-am așezat în genunchi și am făcut o făgăduință a mea, de suflet, pe care să n-o spun la nimeni. I-am cerut lui Dumnezeu, în ultimul sat să ajung, numai să fiu preot. Dacă nu luam examenul, eram hotărât să mă duc la mânăstire, să mă fac călugăr. La Sihăstria.”

S-a împlinit un vis

Se vede că ruga i-a fost ascultată și nici examenul ușor. S-a căsătorit cu o clujeancă, pe care o cunoscuse prin anul 3, absolventă de Științe economice. Seminarul era alături de facultatea ei. Cu dragoste și încredere, Marilena Aurica a consimțit să-i fie soție. A lăsat aura orașului universitar și l-a urmat pe drumurile colbuite de la țară. Aici, la Lipova, aerul curat, liniștea, respectul enoriașilor pentru tânărul preot și soția lui, au creat condițiile propice să se nască doi copii într-un an, dar nu calendaristic. Ionuț și Felicia.

„Când a împlinit băiatul un an, fata avea 6 zile”. Prima slujbă ca preot, în parohia lui, pentru care se pregătise atâta timp, avea să-i fie iarăși lecție de viață. „Începutul activității mele ca preot a fost în duminica cu pescuirea minunată. Eram foarte entuziasmat, tânăr venit de la catedrala de la Cluj, m-am trezit într-o biserică… goală. Și am citit din evanghelie, cum apostolii au trudit toată noaptea, se străduiseră și n-au prins nimic.

Dimineață Iisus le poruncește să arunce mrejele și ei spun: Doamne, toată noaptea ne-am străduit, dar la porunca ta le vom arunca. Erau sceptici, dar au făcut ascultare. Atunci îi spune lui Petru, nu te teme, de-acum vei fi pescar de oameni. În clipa aceea am intrat în altar, puțin descumpănit, pentru că mă așteptam la o altă atmosferă, oamenii să fie curioși și entuziasmați de noul lor preot. Din păcate, erau foarte puțini și puțin interesați de viața bisericii lor. Cuvântul acela al Domnului am avut impresia că îmi era adresat mie, pentru a mă încuraja. Minunea Domnului vine dacă este însoțită de osteneala ta.”

Oamenii sunt cărțile vii, sufletele credincioșilor noștri

„În 1995, văzând că lucrările la biserica de la Narcisa stagnau, m-am dus la Prea Sfințitul Ieftimie și l-am rugat să-mi dea un transfer, de la Lipova aici. Aici totul era la stadiul de început. Nu știam ce pot face. Parohia de la Izvoare a vrut să ridice, din 1990, o biserică nouă. Acolo aveau o capelă mică și cartierul acesta mare avea nevoie de un lăcaș, pe măsură”. Știu că săpăturile au început în 1991. Am fotografii de atunci. Enoriași, fețe bisericești, reprezentanți de la primărie de pe vremea CPUN-ului (Consiliului Provizoriu de Uniune Națională), au fost prezenți lângă piciorul podului de la Narcisa, când s-a turnat primul cancioc la fundație.

Inițiativa a aparținut parohiei din Izvoare, preot Valerian Chelaru. Piatra de temelie a fost pusă în 1991. În timp, cu ajutorul oamenilor și a părintelui Ioan Pleșcău, care a dus mai departe truda, având ca temelie credința că nu poziționarea, puțin atipică, a construcției în sine, ar creea îndoială. „Răsăritul este Hristos. Aici nu puteai demola nici blocurile, nici podul. Am primit binecuvântarea ierarhului pentru asta”. Perioada de tranziție, trecerea la economia de piață, țepele date la bănci și lipsa fondurilor, au oprit lucrările. Nici biserica Sf. Neculai din centru, gândită ca o viitoare catedrală, începută un an mai târziu, nu depășise la cinci ani după Revoluție, stadiul de fundație.

Dumnezeu n-o să-ți ceară ce nu poți face

„Am pornit atunci cu încredere în Dumnezeu și în oameni. Nu poți să impui nimic, nimănui. Dar dacă mergi în frunte, pentru o faptă bună, și ei vin după tine, totul decurge de la sine. Eram primul pe șantier și plecam ultimul, în fiecare zi. Am construit prima dată un paraclis, din lemn. Și apoi tot am continuat. Aici era o cruce, la care candela nu se stingea niciodată, indiferent de vreme, și florile erau proaspete. Era un grup de femei care purtau grijă, sperau și se rugau. Pe 2 iulie 1995, într-o duminică, am ținut prima slujbă după ce am fost numit. Pe un teren viran, sub cerul liber, înconjurat de sute de oameni.

La liturghie, sărbătoream și ziua lui Ștefan cel Mare, am cântat: s-arătați prin fapta voastră/ tuturor necontenit/că prin neamul lui în lume/ Ștefan Vodă n-a murit. A doua zi ne-am apucat de treabă.” Părintele a realizat organizare proprie de șantier și a demarat lucrările. Și-a alcătuit o echipă de meseriași, ferari betoniști, oameni care lucraseră la Casa Poporului, dulgheri, zidari. A tras curent, a achiziționat scule și mașini de prelucrat, fasonat, circular, ghilotină. În felul acesta a redus din costuri.

„Noi n-am avut un ordonator de credite să ne ajute. Și să te uiți dimineața spre cer și să întrebi: Doamne? Cu ce și cum să facem? Gândul bun vine. Pentru că Dumnezeu n-o să-ți ceară ce nu poți face.” Veneau și enoriașii din zonă să dea o mână de ajutor la descărcat, cărat. Ideea era să se lucreze constant. Era greu cu materialele pentru construcție. Prețurile crescuseră. „Nu mai aveam beton. M-am dus la CASBETON, firma care producea. Era atunci acolo, contabil șef, un domn pe care-l chema Guță Știucă. Îl respect mult. Avea să ajungă apoi primar la Parincea. Omul acesta m-a învățat efectiv să pescuiesc. În ce sens? Mi-a dat o listă. Uite părinte aici numerele de telefon de la toți directorii de la firmele din Bacău și fiecare cu ce-ar putea să te ajute. Și de acolo am pornit, bătând pe la uși.

Am avut șansa să întâlnesc oameni deosebiți, cu credință în Dumnezeu: Constantin Radu la SCUT, Ion Samachiș, la IMU, Dumitru Cojan, la Subex. Grigore Filip și Doru Damaschin la Aerostar, Viorel Rusu la Rustrans, Călin Mihai Șlic și Corneliu Saftiuc, la Conbac, Viorel Șoșu, la Soma, și mulți alții. M-au ajutat la transport, cu macara, cu pietriș, ciment, cărămizi, forță de muncă. Atât ei, cât și angajații acelor întreprinderi. Ajutor am primit și din partea primăriei. Când am venit eu, erau dați de Consiliul Local doar 1200 de metri pătrați pentru parohie.

Puțin pentru ce gândeam că ne trebuie aici. Primarul Dumitru Sechelariu, aflat atunci la primul mandat, ne-a venit în sprijin. În 1996, am mai primit o suprafață de teren, diferența până la 4.208 metri pătrați, pe care îi avem intabulați astăzi. Când s-a înălțat biserica, tot Dumitru Sechelariu a propus spre aprobare în Consiliul Local, ca o suprafață de 5.000 de metri pătrați din cimitirul de la Sarata să fie acordați spre folosință parohiei Sf. Dumitru, pentru locurile de veci. De ajutor ne-au fost și enoriașii, prin contribuțiile lor, precum și împlicarea Consiliului Parohial. ”

Moaștele Sfântului Dumitru

În luna lui august 2003, aeroportul din Iași era în reparație. Delegația din Grecia, venită să stabilească aducerea sfintelor moaște ale Sfântului Dumitru acolo, de sărbătoarea Sfintei Parascheva, a venit să ia avionul de la Bacău. Coloana de mașini a oprit în dreptul bisericii, la semafor. Înalt Preasfințitul Ioachim, care-i însoțea, a fost întrebat ce hram are biserica. Părintele Ioan Pleșcău a aflat a doua zi, că în aeroport, cât stăteau în așteptare, Preafericitul Daniel, Mitropolitul Moldovei, Arhiepiscopul Hristodoulos al Greciei și actualul Arhiepiscop Ioachim Băcăuanul au hotărât sfințirea ei… în octombrie.

„Am fost întrebat dacă sunt în stare să pregătesc totul și am spus da. După care am început să mă dezmeticesc și să înțeleg ce înseamnă da-ul acela. Aveam macaraua aici, curtea nu era betonată, gardurile nu erau făcute. Doar două luni să gestionez sfințirea bisericii! A fost un timp pe care n-am să-l uit niciodată. Nu știam dacă e zi, dacă-i noapte, dacă am mâncat, dacă n-am mâncat. Culmea, oamenii mă întrebau în primăvară, când am să sfințesc biserica. Parcă presimțeau ceva. Nu știau cât mai e de muncă. Trebuia pictat interiorul. Am terminat pregătirile la timp. Momentul acela a fost cel mai frumos eveniment din viața mea. Ca o încununare. O biserică este ca o mireasă. Atunci trebuia să se întâmple, când au venit și moaștele Sfântului.

Cred că o să plec în veșnicie cu imaginea aceea, în seara de 17 octombrie, când totul era gata și au început să sosească delegațiile, invitații. Intersecția s-a umplut de popor și fanfara jandarmeriei a făcut o primire excepțională când a ajuns racla. Ploua torențial dar nimeni nu a plecat. Pelerinajul la moaștele Sfântului a durat trei zile. Biserica a fost sfințită a doua zi. Vedeți, când Dumnezeu picură ajutorul lui, toate se rezolvă. Pentru acestea trebuie să mulțumesc administrațiilor din Bacău pentru sprijinul pe care l-au acordat bisericii. Ar mai fi ceva. La sfințirea bisericii, a fost un gest frumos…

A rămas numai Dumitru Sechelariu, însoțit de fratele Sergiu și de Neculai Lupu, președintele Consiliului Județean. Atunci au intrat prima dată împreună în biserică. Impresionați de măreția construcției, m-au întrebat: Ce urmează să faceți? Am răspuns: să pictăm biserica! Pe loc Dumitru Sechelariu a oferit un sprijin financiar cu care am început pictura și vitraliile. A fost un om cu suflet bun și credință în Dumnezeu, alături de noi și biserică.”

În acel an, părintele Ioan Pleșcău a primit Premiul de Excelență al ziarului „Deșteptarea”. Titlul de Cetățean de Onoare al orașului Bacău fiindu-i decernat anul trecut.

Minunea vine dar trebuie și tu să te ostenești

După ce slujbele au început să se țină în biserică, a apărut necesitatea ca în preajma ei să existe un așezământ unde să se poată desfășura și activitățile specifice unei comunități de creștini. Așa a apărut așezământul social filantropic Mitrovița. Unde copiii, cei cu anumite nevoi sociale, să poată servi o masă caldă. În medie, cam 50 de persoane zilnic. Așezământul este dotat cu o linie de bucătărie modernă, oferită de Dedeman, bibliotecă, sală de conferințe și spațiu pentru activități extrașcolare. Ulterior s-a construit și Paraclisul bisericii, care a primit numele Sfântului Dimitrie Basarabov. Pictura a fost realizată de artistul

Mihai Gabur, acoperind o suprafață de peste 4.000 metri pătrați iar vitraliile și mozaicurile sunt creația artistei Cristina Pantazi Dadalica. Promisiunea tânărului viitor preot, Ioan Pleșcău, păstrată pentru sine, făcută în fața icoanei sfinte la Mânăstirea Neamțului, a fost… să înalțe o biserică!

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri