Pentru a eluda fiscalizarea veniturilor acordate salariaţilor, foarte multe societăţi comerciale, mai mici sau mai mari, de mai bine de 25 de ani, folosesc munca „la negru”. Toată lumea cunoaşte fenomenul, inclusiv ANAF, inspectoratele de muncă şi alte structuri. Este un jaf la drumul mare, miliarde şi miliarde de lei rămân în afara regimului legal de impunere, banii intrând în buzunarele largi ale patronilor, prejudiciind bugetul naţional.
Metoda este simplă: sute de mii de oameni acceptă, în schimbul muncii prestate (construcţii, agricultură, servicii etc.) plata fără forme legale, fără contracte de muncă. ITM-urile, cu efectivele reduse, nu mai reuşesc să controleze fenomenul, amenzile pentru cei descoperiţi sunt neglijabile, faţă de evaziunea rezultată. Procentele de evaziune fiscală sunt ameţitoare, unii analişti avansează procente care duc spre 60-70 la sută.
Nu sunt bani în buget! Nici nu o să fie, până nu se pune stavilă acestui procedeu păgubos pentru stat. Însă, lipsa forţei de muncă, ameninţarea cu desfiinţarea societăţii infractoare, au condus la diminuarea muncii „la negru”, patronii descoperind alte metode de evaziune, cum ar fi ceea ce se numeşte munca „la gri”. Alt nivel, acelaşi rezultat: evaziunea fiscală.
Patronii sunt inventivi, atunci când dau cu flit statului: angajează personal cu contract de muncă, însă cu salariul minim pe economie, iar restul, până la suma negociată, este plătită în afara statului de plată, adică din buzunar. O altă metodă este acoprirea unor diferenţe din surse mai puţin fiscalizate, cu avantaje pentru angajator, cum sunt dividendele pentru patroni etc.
Nu este ilegal, este doar imoral. Românul „se perfecţionează” în eludare legilor fiscale, atunci când statul este slab, când instituţiile abilitate nu pot, nu vor, închid ochii în faţa ilegalităţilor. Ce mai urmează?
Gheorghe Bălţătescu
