Campioana Europei la aruncarea ciocanului își anunță retragerea din activitate după Olimpiada de anul viitor, din capitala Franței. „În proporție de 99 la sută voi spune stop. Este timpul să mă dedic familiei. Dar înainte de a pune punct carierei de sportivă, îmi doresc o nouă figură frumoasă la Jocurile Olimpice”, declară atleta antrenată de Mihaela Melinte la SCM Bacău
Distanța până la Paris? 74 de metri. Sau chiar mai puțin: 73,80, de exemplu. Nu e nicio greșeală. Nici de calcul și nici de redactare. Baremul de calificare pentru Olimpiada de anul viitor, de la Paris, este, în proba feminină de aruncarea ciocanului, de 74 de metri. Dar pentru a ajunge la Jocurile Olimpice din capitala Franței nu este obligatoriu să atingi cei 74 de metri. Astfel, campioana Europei, Bianca Ghelber (SCM Bacău) are toate șansele de a fi la cea de-a patra Olimpiadă din carieră în baza ranking-ului. „Putem spune că, aproape sigur, Bianca este calificată la Jocurile Olimpice. De altfel, și la Tokyo, în 2021, acolo unde a reușit cea mai bună performanță a carierei, 74,18, Bia nu a ajuns grație baremului, ci tot a rankingului”, precizează Mihaela Melinte, antrenoarea Biancăi. „În mai multe concursuri mari de anul acesta am dat mereu peste 73 de metri, ceea ce-mi poate asigura prezența la Olimpiadă și fără barem”, punctează Bianca Ghelber, care consideră că Paris 2024 va fi punctul terminus al carierei sale: „Fizic, mai pot duce. Dar psihic, îmi e foarte greu. M-am săturat să stau departe de familie. Prin urmare, Paris va fi ultimul vis. Dar îmi doresc să fie un vis frumos, cât mai frumos cu putință”.
-Bia, parcă mai ieri te întrebam cum îți dorești să fie 2023. Ne întâlnisem în februarie, la Gala Sportului organizată de DJS Bacău și tu te pregăteai de primele competiții. Uite că mai e puțin și se duce anul, așa că este vremea pentru o altfel de întrebare: cum a fost 2023?
-Într-adevăr, fuge timpul; nici nu știi când trece. Ne plângem că ne este greu, că nu mai reușim să facem față ritmului de zi cu zi, că ne lipsește asta sau ailaltă, dar oare cum se descurcau cei dinaintea noastră și mai ales cei dinaintea lor, pentru care un automobil sau o mașină de spălat ori chiar un simplu telefon -mă refer la unul fix, nu la minunățiile mobile de azi- reprezentau un lux? Concluzia mea este că nu știm să apreciem ce avem. Eu încerc să mă bucur de fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, chiar dacă nici mie nu-mi este deloc ușor, cu atât mai mult cu cât în 2023 am stat patru luni departe de familie. Patru am zis? Ba nu, uite că sunt cinci: cinci luni în cantonamente. Și din acest punct de vedere, 2023, ca să răspund, în sfârșit, la întrebare, a fost un an tare greu.
-Și din care alt punct de vedere a mai fost greu?
-Prin prisma concursurilor. Am avut concursuri foarte puternice: Campionatele Mondiale, Jocurile Europene, World Athletics International Tour, ca să amintesc doar câteva. Competiții cu un grad foarte ridicat de dificultate, care m-au ținut în și sub presiune: oboseală, stress, gânduri.
-Ai făcut însă față cu bine presiunii. Dacă ar fi să rezumăm, am putea spune că în timp ce 2021 a fost anul celei mai bune aruncări ale tale- 74,18 m la Olimpiada de la Tokyo, iar 2022 a fost anul celei mai mari performanțe- titlul de campioană europeană cucerit la Munchen, în schimb 2023 este anul cu rezultatele cele mai bune ale tale ca și constanță. Corect?
-Așa este și asta cred că arată gradul de maturitate sportivă la care am ajuns la 32-33 de ani. Am început cu un 73,09 la Naționalele de Iarnă din februarie, după care a urmat, în martie, 73,26 la Leiria, în Portugalia, rezultat care mi-a adus argintul la Cupa Europei de aruncări. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat să încep anul cu aruncări de peste 73. Am dat apoi 73.80 în meetingul de la Madrid și 73.20 la Jocurile Francofone, din Congo, competiții pe care le-am câștigat. După care, la Mondiale am reușit, din a cincea aruncare, un 73,70 cu care m-am clasat pe locul 7. În Polonia, la Jocurile Europene, mi-au lipsit trei centimetri pentru a trece, din nou, de 73 metri, însă tot a fost suficient pentru a lua argintul. Așa cum spuneam, un an greu, dar așa cum ați remarcat, unul cu rezultate constant bune.
-Ai avut vacanță?
-Puțină. Am luat-o la sfârșitul lui august, imediat după Mondialele de la Budapesta: am plecat cu familia, în Turcia, la mare. După care, din nou la treabă, din nou la antrenamente.
-Normal: urmează Jocurile Olimpice de la Paris, de vara viitoare. A patra Olimpiadă din cariera ta.
-Și ultima. Un motiv în plus pentru a fi acolo. Trag de mine cât pot pentru a ajunge la Paris deoarece văd Olimpiada 2024 ca pe momentul retragerii.
-Sigur?
-Aproape sigur. Aș putea continua, dar s-au adunat multe și cred că e timpul să mă dedic familiei, soțului meu, fiicei mele Victoria. La ce probleme medicale am avut în carieră mă puteam retrage de vreo zece ori, mai ales după ce s-a născut Victoria. Dar am tras de mine și Dumnezeu mi-a răsplătit ambiția, eforturile și sacrificiile. Titlul de campioană europeană cucerit anul trecut, la Munchen, a fost izbânda supremă. Iar faptul că aurul continental a fost obținut în fața soțului meu și a fiicei mele, prezenți în tribunele stadionului „Olympia”, a fost ceva extraordinar. De altfel, nimic din tot ce am realizat nu ar fi fost posibil fără sprijinul familiei mele.
-Cum spunea soțul tău? „Îți voi fi alături până la…”
-„Până la ultima aruncare”. Ce poate fi mai frumos?
-Vor fi alături de tine, pe stadion, și la Paris?
-Ei, aici e o problemă. Nu mai sunt bilete: s-au vândut toate. Ar mai fi unele foarte scumpe- între 700 și 900 de euro. Să vedem: poate reușim să facem două acreditări prin Federație sau două invitații. Deocamdată, eu îmi văd de antrenamente.
-Te stresează că nu ai realizat încă baremul?
-Absolut deloc. Nici pentru Tokyo nu am dat 74 de metri, iar odată ajunsă acolo am reușit acel 74,18, adică cel mai bun rezultat al carierei. Am învățat ceva în anii aceștia: că toate lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, nu când ne dorim noi să se întâmple.
-Așa ai ajuns și să colaborezi cu Mihaela Melinte; exact când trebuia să se întâmple. Sunteți un cuplu istoric: ea, fostă campioană mondială, tu, campioană europeană.
-Nici nu mă văd fără Meli.
-Și totuși, la Tokyo, că tot aminteai de Olimpiada din Japonia, cei din Federație și din COSR te-au văzut fără ea, devreme ce au hotârât să nu o includă în delegație. O mare nedreptate, care a fost îndreptată doar prin rezultatul tău fantastic.
-Ei bine, la Paris, vom fi amândouă. Cel puțin, așa sper. Îmi doresc foarte, foarte mult să fac o figură foarte frumoasă.
-Și ce-ți mai dorești, Bia?
-Ca în 2024 să nu-mi mai ia fața Sara Fantini. În ultima vreme, italianca m-a „ciocănit” mai mereu: și în Portugalia, și în Polonia… Și culmea, e prietena fiică-mii!
-Serios?
-Da, da, se înțeleg de minune. Dacă intru pe cameră, pe whatsup, să vorbesc cu Victoria după vreun concurs, fiică-mea mă întreabă imediat: „Sara e pe acolo?”. Și dacă e, imediat i-o pasez. „Ciao!”, „ciao!”. Uite, și de asta e frumos sportul: se creează tot felul de legături emoționante. Dar anul viitor vreau ca Sara să nu mă mai întreacă! E ambiția mea.
-Hai să încheiem cu o amintire mai deosebită din 2023. OK?
-OK. O experiență aparte au constituit-o Jocurile Francofone din vară, de la Kinshasa, din Republica Democrată Congo, unde am cucerit aurul. Dar nu competiția în sine m-a marcat, ci viața de acolo. Era dezastrul de pe fața pământului. După o zi, îmi venea să-mi iau bilet de întoarcere. Stăteam într-un campus universitar și eram tot timpul păziți pentru că era foarte periculos să ieșim, în special la modul în care se conduc mașinile prin Kinshasa. E prăpăd, e junglă: nu sunt semne de circulație, iar, din ceea ce ne-a zis un congolez care făcuse facultatea în Iași, mai mult de jumătate din conducătorii auto nu aveau permis. Am văzut cinci oameni pe un singur scuter, vă dați seama! Foarte multă sărăcie, dar, în ciuda acestui fapt, lumea de acolo era fericită: zâmbeau, dansau, n-aveau treabă. Ei apreciau puținul pe care-l au, noi, în schimb, așa cum spuneam la început, mereu ne plângem de câte ceva.
