Pe 5 ianuarie 2021, Deșteptarea publica un articol intitulat „Speranțe pentru Tokyo”, în care Bianca Ghelber vorbea (și) despre Olimpiada ce urma să se desfășoare în Japonia. La un an distanță- fix un an- reluăm discuția. Pentru a păstra tradiția; nu că între timp nu am mai fi discutat. Începutul lui 2022 este însă perfect pentru a face un bilanț. Și pentru a devoala planurile de viitor. Laureată drept atleta numărului 1 a lui 2021 în România, grație acelui fabulos 74.18 m care au poziționat-o a șasea la Tokyo, Bianca privește cu încredere spre vara lui 2022. O vară de Europene și Mondiale. „Un an de Europene și de Mondiale”, sună corecția făcută de Bia, care știe că pregătirile pentru marile rezultate încep în primele zile ale lui ianuarie și se încheie odată cu ultimele file ale lui decembrie. Numai să înceteze și durerea asta de spate!
-Bia, cum a petrecut de Sărbători?
-Am stat acasă. Acasă-acasă, adică nu am ieșit nicăieri. Am stat cu familia, ne-am simțit bine, m-am odihnit. Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Sunt eu plecată destul în timpul anului… Măcar de Sărbători să stau acasă, nu? Sincer, nu am neapărată nevoie să plec la munte sau să ies la un restaurant pentru a mă simți bine de Revelion.
-Ce ai făcut bun de mâncare?
-De toate, dar regina a fost salata de boeuf, făcută împreună cu soacra mea. Noi două gătim mereu împreună de sărbători. Și ne iese o mâncare excelentă, vă rog să ne credeți!
-Grijă mare la kilograme! Mai ales că de acum trebuie să reiei pregătirile.
-Din păcate, cu pregătirile e o problemă. De fapt, problema e cu spatele, care mă ține de ceva vreme, obligându-mă la o pauză forțată. Fac tratament, merg la clinica domnului Dobreci și sper ca lucrurile să ia o turnură pozitivă. E neplăcut așa, mai ales că eu sunt o fire activă, iar în 2022 am treabă.
-Până la 2022, hai să mai aruncăm o privire spre ce a fost în 2021. Cu atât mai mult cu cât a fost…
-Da, așa e, a fost cel mai bun an al meu. Este clar că-mi amintesc cu mare plăcere de reușita de la Tokyo. Până atunci nu dădusem niciodată 74 și ceva. Și nici n-am mai dat de atunci, dar sper să o fac. Chiar anul ăsta. Oricum, 2021 nu a fost doar un an frumos, ci și unul foarte greu. La fel ca și 2020, care ne-a ținut pe bară. Incertitudinile create de pandemie ne-au dat peste cap. Te pregătești, dar nu știi pentru ce. Și nici pentru când. Țin minte câ în 2020, în carantina din primăvară, eu mi-am luat bara, discuul și ciocanl și am plecat la socri, să mă pregătesc acolo, într-un garaj. Mă gândeam că peste câteva luni va fi Olimpiada. Nu aveam de unde să știu că va fi amânată cu un an. Adevărul este că mi-am dorit foarte mult un rezultat mare la Tokyo, iar asta m-a ajutat mult. M-a ținut în priză, cum s-ar zice, m-a motivat. Locul 6 nu a fost deloc întîmplător. A avut în spate muncă și speranță.
-Și, aș adăuga, și credință. Îmi amintesc cerculețele acelea stranii deasupra capului tău surprinse într-o fotografie pe care ți-a făcut-o fosta vice-campioană la suliță, Felicia Țilea.
-Am fost ceva extraordinar de emoționant, Felicia subliniind că ar putea fi vorba de o aură energetică specială. Există ceva deasupra noastră, asta fără discuție.
-Reușita de la Jocurile Olimpice ți-a adus titlul de cea mai bună atletă a țării. Te așteptai?
(Râde)- Nu mă așteptam, dar mi-l doream!
-Era ceva vreme de când îl luasei ultima oară, nu?
-Zece ani, fix zece ani. În 2011, după Campionatul Mondial de la Daegu, unde am ocupat tot locul 6. Până la Tokyo, Mondialele acelea erau vârful meu de carieră. Iată că, la zece ani distanță, am înălțat piscul. Și l-am înălțat binișor.
-L-ai înălțat cu doi metri și 14 centimetri. În limbajul aruncătorilor de ciocan, e mult, nu binișor. Cât îți propui pentru la vară?
-Așa cum am mai zis-o, mi-aș dori să trec din nou de 74 de metri, însă, ca să fiu sinceră, nu-mi prea place să fac planuri. De fapt, niciodată nu mi-am făcut planuri amănunțite. M-am pregătit foarte bine și, lucru extrem de important, la momentul concursului am dat tot ce am avut mai bun. Cred că ăsta este și marele meu atu: sunt o tipă de concurs. Mi-a spus-o de multe ori și Mihaela Melinte, antrenoarea mea: „Bia, la tine e ușor, pentru că că vârful de formă sportivă și de concentrare coincide mai mereu cu marile concursuri”.
-Atunci, să sperăm că vârful tău de formă va fi în vară deoarece în iulie sunt programate Mondialele din America, iar în august, Europenele din Germania.
-Vă dați seama că-mi doresc rezultate cât mai bune. Totul este să fiu sănătoasă, să mă pot pregăti ca lumea.
-Apropo de pregătiri: dacă nu-ți revii cu spatele într-un timp scurt, ar putea fi în pericol cantonamentul pe care Federația l-a pregătit în Cipru, între 16 ianuarie și 13 februarie?
-Nu știu ce să zic. Eu sper să mă pun pe picioare cât mai repede. Ca să glumim puțin, asta i-am cerut și lui Moș Crăciun: să-mi aducă sănătate. Altceva, chiar nu-mi trebuie.
-Până la Olimpiada de la Paris ar mai fi doi ani. Chiar, te gândești la Paris?
-Cum adică, dacă mă gândesc? Bineînțeles, că mă gândesc. Ba chiar îmi propun ca Olimpiada de la Paris să fie și ultima mea competițiție. După 21 de ani de sport, cred că ar ajunge. Dar până la Paris, mai avem. După cum spuneam, 2022 este an de Europene și de Mondiale!
