Italia. Noua America. Ceea ce pentru stra-strabunicii nostri a insemnat continentul american, este astazi pentru o mare parte dintre români Italia, in special in ultimii 20 de ani. Ca pentru unii s-a dovedit a fi un adevarat El Dorado, chiar si in ultima vreme, de criza economica, stau marturie casele si vilele ridicate in tara cu banii câstigati in Peninsula, masinile cu care ne sufoca traficul in fiecare vara, aglomeratia din supermarketuri si sutele de mii de euro schimbate la banci si la casele de schimb valutar atunci când vin in concediu „italienii”. E drept ca recesiunea a facut victime si printre acestia, insa unii s-au adaptat noilor conditii si isi continua visul italian.
In Italia si-a gasit jumatatea
Larisa avea 26 de ani când si-a luat inima in dinti si a plecat de lânga cei dragi. Aici era invatatoare, nu era intr-o situatie limita, cum se intâmpla cu cei mai multi dintre cei care iau drumul strainatatii si totusi a acceptat provocarea atunci când o cunostinta i-a propus sa o insoteasca la Milano. Dupa un an in care a facut menaj in mai multe locuri, nu reusise mare lucru. Banii câstigati se duceau pe hrana, chirie si cartelele telefonice care o ajutau sa-si aline dorul de cei de acasa. Singurul câstig real era limba, pe care ajunsese sa o stapâneasca foarte bine. „Intâlnirea cu Barbara, o italianca din Superga (n.r. – la câteva zeci de kilometri de Torino) pe care o ajutam ocazional la treburile casei, mi-a schimbat viata. Prin intermediul ei l-am cunoscut pe actualul sot”, spune Larisa cu un usor accent care ii tradeaza anii petrecuti in Italia. Adriano, un italian cu 10 ani mai mare decât ea, era in proces de divort când s-au cunoscut. Intâlnirea a insemnat o viata noua pentru amândoi. In scurt timp a ajuns sa lucreze la magazinul acestuia, de obiecte sanitare si mobilier de baie si bucatarie, in Torino, iar in vara aceasta si-au unit destinele. Dupa mai bine de 11 ani de Italia, se simte deopotriva italianca si românca si chiar daca vine de doua-trei ori pe an acasa, viitorul si-l vede acolo, unde si-a facut prieteni iar familia sotului a „adoptat-o” fara probleme.
Trei, Doamne si toti trei
Daca ar fi doar ei trei la parinti, mai ca li s-ar potrivi expresia din titlu. In realitate, Mariana, Claudia si Sorin mai au un frate si doua surori acasa, intr-o comuna de lânga Bacau. Cei ramasi acasa sunt casatoriti, la casele lor, altfel, cine stie, s-ar fi aflat si ei in Italia. Sorin, mezinul familiei, are 22 de ani si e venit la una dintre surori, Mariana, care traieste cu un italian intr-o vila din Castagneto Po, o localitate la jumatate de ora de Torino, aflata, ca si Superga, pe una dintre colinele din jurul orasului. Mariana si Federico au un baietel de aproape doi ani, pe care anul acesta l-au dus prima data la mare, in Sicilia, intr-un concediu de trei saptamâni, cu autorulota, o adevarata casa de vacanta mobila. Pe timpul cât cei trei au fost plecati, de casa si de gradina de 6000 mp s-a ingrijit Sorin. Iar gradinile din Castagneto Po au nevoie de munca, nu gluma. In afara de cele câteva straturi de rosii, ceapa, vinete sau cartofi, care nu ocupa mai mult de 40-50 mp, restul terenului e o adevarata gradina botanica, intesata de flori, copaci si arbusti care de care mai exotici. „Gardul viu nu trebuie scapat peste o anumita inaltime, existând si o hotarâre de consiliu comunal care ii sanctioneaza pe cei care nu se ingrijesc de vegetatia de pe lânga casa, iar gazonul trebuie udat dimineata si seara, mai ales intr-o vara secetoasa cum a fost in acest an”, ne explica Sorin, care in ciuda tineretii, a ajuns sa se priceapa la toate, de la gradinarit si pâna la zidarie si reparatii de instalatii sanitare. Cum mai toate casele din jur au gradini care au nevoie de ingrijire, Sorin mai presteaza si prin vecini, de la care primeste in jur de 50 de euro pe zi. Din banii câstigati isi permite sa iasa sâmbata seara la un biliard si o data pe saptamâna, miercurea, sa coboare in Chivasso (orasul cel mai apropiat de Castagneto Po), fiind zi de “mercato”, de unde se imbraca „mai ieftin chiar si decât in România”. Totusi, cea mai mare parte a banilor o pune deoparte, pentru ca de cum da frigul se intoarce in tara, nemaifiind prea multe de lucrat prin curtile din Castagneto Po. Nici Claudia, sora lui Sorin si a Marianei, nu a nimerit rau. Este de câtiva ani impreuna cu un albanez care are o afacere in aceeasi zona, astfel ca isi viziteaza aproape zilnic sora si fratele.
Job de vacanta
Aurelia este cadru didactic in Bacau si in perioada vacantei de vara a avut posibilitatea sa tina timp de o luna locul unei prietene, care are grija in Italia de o batrâna. Limba nu constituie o problema pentru ea, pentru ca “am mai muncit un an in Italia, in 2006, dar si in urma cu doi ani, la fel, in vacanta de vara, tot la niste batrâni”. De altfel, multi dintre cei care fac menaj sau ingrijesc batrâni, pentru a nu-si pierde locul de munca, apeleaza la cunostinte care sa le inlocuiasca pe perioadele in care vin in România. Având casa si masa asigurate la familia din Italia (tot lânga Torino), câstigul, respectiv 1000 de euro, a fost mai mult decât multumitor. Având deja o vârsta care o fereste de tentatiile carora le cad prada mai ales tinerii, nu a cheltuit niciun ban in Italia. Chiar si dând deoparte biletul de avion (150 de euro dus-intors), tot a ramas cu echivalentul a trei salarii pe care le ridica din invatamântul românesc dupa 30 de ani la catedra. „Pentru mine, luna petrecuta in Italia a fost o mica afacere, pe care, daca ma ajuta Dumnezeu si sunt sanatoasa, o voi relua in vacanta de vara de anul viitor”, isi dezvaluie planurile Aurelia.
Tânar si nelinistit
In jur de 22 de ani avea Catalin când a lasat un loc de munca destul de bine platit in Bacau, ca agent de vânzari la o firma de preparate din carne, atras de mirajul Peninsulei si de ceea ce-i povesteau cunoscutii. Nu a plecat chiar orbeste, „sotul unei cunostinte mi-a propus sa merg cu el, ca are nevoie de un om. M-a angajat la el la firma, ca sofer pe o masina de curierat, la Milano”, isi aminteste Catalin cum a inceput pentru el aventura italiana. A prins toate dedesubturile meseriei, a invatat traseele, strazile, persoanele de contact, iar când patronul sau s-a reorientat spre o alta afacere, i-a preluat el firma de curierat. Acum, dupa 5 ani in bransa, poate spune ca lucreaza pentru el. A pornit la drum cu o singura masina de transport, pe care tot el o conducea, iar acum are trei autoutilitare cu care face curierat, are si doi angajati, amândoi români, soferi pe masinile lui, iar afacerea merge. „Daca ar fi si benzina mai ieftina, ar merge si mai bine”, isi spune Catalin oful in privinta combustibilului care a ajuns aproape de 2 euro litrul. Tot la capitolul realizari bifeaza si faptul ca anul trecut s-a casatorit cu o sud-americanca emigranta, ca si el, cu care a facut nunta in România – “de s-au minunat toti cunoscutii” – si ca isi permite un apartament inchiriat cu 750 de euro pe luna, intr-un cartier de vile de la marginea metropolei italiene.
Nu tuturor le-a surâs norocul
Gabriela, chiar daca nu e bacauanca, si-a gasit si ea loc in povestea noastra. In plus, ii cunoaste pe unii dintre cei de mai sus, Larisa fiind cea care a ajutat-o sa-si gaseasca de lucru in Italia. Are 41 de ani, e olteanca, din Tg. Jiu si lucreaza la o familie din Chivasso care are un magazin de legume-fructe. Vinde si la magazin, vinde si in piata, atunci când sunt zile de „mercato”, mai merge cu patronii la aprovizionare, insa câstigul nu e atât de mare incât sa poata sa si strânga ceva. „Nici in tara nu imi permit sa merg, ar fi o cheltuiala prea mare. De doi ani nu am mai fost acasa si atunci de nevoie, ca murise tata”, spune Gabriela. 100 de euro ii trimite in fiecare luna mamei, in România, care nu doar ca a ramas vaduva, dar e si fara serviciu (“nu o mai angajeaza nimeni la 60 de ani”) si fara pensie, pentru ca nu a implinit inca vârsta de pensionare. In cei 6 ani de când e in Italia, Gabriela nu a reusit decât sa supravietuiasca, asa ca in viitor se vede inapoi in România, unde de bine – de rau, are sperante mai mari sa primeasca o pensie, pentru ca a cotizat la stat 15 ani cât a lucrat in fabrica, la Tg. Jiu. In Italia, patronii nu-i platesc nicio asigurare si nicio contributie la stat, asa ca nu se va alege cu nimic atunci când nu va mai putea avea de lucru. Cât despre speranta de a intâlni vreun italian bogat si singur, nicio sansa: „Pâna acum, toti cei pe care i-am cunoscut erau ori batrâni, ori batuti in cap”. Totul e sa fie ea sanatoasa si sa mai poata munci, la altceva nu mai spera.
Fie ca au reusit sau nu, ca o duc mai bine sau mai rau, ca se vor stabili definitiv acolo sau vor reveni acasa, ca ne plac ori nu atunci când vin in concedii, bacauanii din Italia isi lasa amprenta asupra vietii noastre, a celor ramasi in tara, fie si numai prin banii investiti aici, prin tinerea in frâu a cursului valutar sau prin faptul ca nu ingroasa rândurile somerilor. Iar pentru asta putem sa le fim recunoscatori, cel putin unora dintre ei.
