Cu secole în urmă, pe la 1476, apoi 1540, 1708, 1847, ţara, dar mai ales Moldova, a fost măturată şi distrusă de valurile de lăcuste, producând imense distrugeri. În acele vremuri, singurele “tratamente” erau rugăciunile, stropitul cu aghiasmă, scoaterea moaştelor. Fiind considerate „mânia lui Dumnezeu”, combaterea avea un caracter religios, însă, după cum spun cronicile, în totalitatea cazurilor a fost ineficientă.

Cu ţânţarii ne-am obişnuit, de cu primăvară până dă îngheţul convieţuim cu ei, mai cu un spray, cu o plesnitoare, până vine avionul cu substanţa salvatoare.

În epoca modernă, circulaţia mărfurilor şi a persoanelor, deschiderea graniţelor au facilitat migrarea a tot felul de insecte, microbi, boli, astfel că ne-am trezit, cu toate restricţiile sanitare, fitosanitare, cu noi inamici, unii extrem de periculoşi. Prezenţa lor a fost semnalată încă de anul trecut, însă atacul masiv s-a produs în această vară, spun unii specialişti că are la bază şi căldurile excesive.

Gândacul care atacă gardurile vii, unele flori şi iarba, tânăr fiind pe meleagurile noastre, nu are un nume autohton, fiind denumit Metcalfa pruinosa, şi, mai grav, nu are deocamdată nici antidot, o substanţă care să-l extermine, afirmă fitofarmaciştii. Şi, atunci, ce ne facem?

Apelăm iar la rugăciuni? Autorităţile, specialiştii, fac apel şi la populaţie, care poate da o mână de ajutor consistentă, tăind iarba mare din jurul blocurilor, a caselor, adunând crenguţele atacate şi apoi arse, după ce l-au identificat pe duşmanul din import. Este până la urmă o atitudine civică, de protecţie personală, a copiilor, până se va găsi tratamentul, deoarece gândacul este şi agresiv.