Autogara 1975

La începutul anilor ’70, Bacăul mai păstra încă ceva din aerul târgului de altădată. Acea atmosferă de linște, cu mașini puține în trafic și străzi pavate cu dale cubice din piatră. Elevii purtau uniforme școlare și matricole pe braț sau la piept, pe sarafanul mini. Pensionarii încă nu stăteau la cozi pentru „adidașii” de porc… iar laptele se găsea la liber. Despre Strada Mare, Strada Centrală, Strada Armenească sau Strada Leca, Piața Florescu ori Piața Veche am mai scris în paginile acestei rubrici intitulate „Asta e…!” Am rămas cumva dator cititorului băcauan, și nu numai, cu amintiri și din partea de nord a orașului.

R.A.T.A.

După ce Autogara s-a mutat din fața bisericii Sf. Neculai, astăzi parcarea de la Hotel Moldova, în noua locație de la încrucișarea Străzii Mioriței cu Vadu Bistriței, Podul de la Șerbănești și Școala de Meserii a Liceului nr. 5, accesul navetiștilor, muncitori și țărani care veneau cu „RATA” la oraș, a devenit mai ușor.

1975

Dar și al elevilor navetiști, dornici să învețe în noile centre de învățământ abia înființate. În clădirea nouă, ridicată pe un nivel (dotată cu o sală de așteptare modernă, cu case de bilete de o parte și de alta a celor două intrări) era loc de tranzit și pentru mirosurile reprezentative celor două lumi atât de diferite.

Veneau dimineața din traistele și papornițele îndesate cu gâște, rațe și curci, lapte și brânză proaspăt închegată, de la ouăle încă calde și fructe abia culese de sub pomi. De cealaltă parte, după-amiaza, te asaltau din serviete voluminoase, alături de canțarolele sau sufertașele pentru mâncare golite, arome de la parizerul tăiat felii și pâinea intermediară coaptă pe vatră. Covrigii calzi, legați cu sfoară, erau preferații de dimineață. Halba cu bere, la ieșirea din schimb. Clădirea pentru birouri, alăturată, pe 5 nivele, avea să fie ridicată mult mai târziu.

Autobuzul TV 20

De ce îi spuneam toți Rata autobuzului acela ghebos, cu două uși? Pentru ca așa scria pe el, cu litere de tipar. Nu știam atunci ce înseamnă. Așa cum nu știam nici de rata care se plătește la bancă. Oamenii nu prea se împrumutau de la stat. Mai jucau un „țigănesc” între ei, depunând o anumită sumă lunar, trăgând la soți ordinea în care să se bucure de banii, pe care nu i-ar fi putut economisi altfel, decât la CEC.

Regia Autonomă a Transportului cu Autovehiculele a luat ființă după ce în 1946 a avut loc naționalizarea transportului auto interurban. Ministru al transporturilor fiind atunci, nimeni altul decât viitorul lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej (1948 -1965).

Începând din 1975, parcul de autobuze a început să se mărească. Vechile „ZIS” 150, „Ikarus”55, „TV”20 au fost înlocute de „Roman 111 și 112, și Dac 112 și 117, cu 2 uși pentru transportul interurban. Mai târziu, Regia s-a transformat în I.R.T.A.(Întreprinderea Regională de Transporturi Auto) apoi mai simplu, în I.T.A.

Elevul navetist

Cum cursele erau pentru muncitorii navetiști, ca proaspăt elev de liceu, ajungeam în autogară cam pe la ora 6 dimineața. Timp suficient de căscat gura prin oraș, până intram la ore.

Primul popas îl făceam în față la pompieri. Aveau sediul vizavi de Liceul Economic. Prindeam exact ora când soldații erau scoși la apelul de dimineață, pe platoul din față.

Acesta era delimitat de trotuar prin 4 lanțuri grele, ușor de eliberat din cârlige, în caz de alarmă. În garajul din spatele grupelor aliniate la milimetru, străluceau de cât erau de lustruite, mașinile de culoare roșie pentru intervenții.

Una avea montată o scară imensă pe ea. În fața fiecărei mașini erau poziționați cei 8 pompieri care o deserveau, coordonați de un subofițer cu experiență.

În continuarea cazărmii, în dreapta, era un foișor înalt, de formă pătrată din zidărie, cu ferestre pe toate laturile. Se făcea de gardă permanent acolo, pentru a fi observate prompt, eventualele fuioare de fum care s-ar fi ridicat deasupra orașului. Numărul de abonați telefonici ai PTTR-ului era încă mic.

Mai puțin vizibil din stradă era terenul pentru instrucții, situat cumva în spatele morii vechi. Acolo erau acele machete din lemn, pe schelet de metal, care imitau o clădire cu două etaje. Avea ferestre oarbe, spre care se cățărau recruții cu scările individuale și furtunurile, la exerciții.

1975

Atunci când se antrenau eram deja la școală. Am prins totuși două alarme și vuietul sirenelor când au pornit mașinile în trombă, pe lângă mulțimea adunată la poartă. Au fost multe incendii, în Bacău și împrejurimi, de-a lungul timpului.

Și sediul unității de pompieri a avut mai multe locații, până la cel actual, modern utilat, de pe strada Milcov, nr. 49. Merită amintite câteva întâmplări din istoria acestei unități de elită, mai ales că pe 13 septembrie se împlinesc 183 de ani de la înființarea „Așezământului pentru organizarea comandei de pompieri” din anul 1835, document care poate fi considerat actul de naștere al serviciilor de pompieri din Bacău. Va urma!

Alte articole