Discuția poate fi simplă, dar noi o complicăm inutil. Totul se rezumă, însă, la posibilitatea unui cetățean să urce pe scara socială. În societățile „normale”, acest lucru este posibil destul de ușor. Înainte de 1990, și în România șansa aceasta era extrem de mare; un fiu de țăran putând ajunge ministru, profesor universitar, pilot de avioane comerciale sau arhitect.
Modificarea paradigmei a blocat, însă, această posibilitate și nu doar la noi. La noi blocajul s-a realizat într-un interval mai scurt.
Astăzi, fiul țăranului nu mai poate pretinde decât cel mult să devină șofer pe microbuzul școlar, tractorist sau imigrant. Posibilitățile de a avansa pe scara socială sunt extrem de reduse deoarece societatea s-a schimbat radical. Și nu e vorba despre democrație, pentru că, aparent, acest lucru depinde de alte caracteristici ale societății. Am văzut că, înainte de 1990, când nu puteam vorbi de democrație, șansele de a depăși statutul social erau extrem de mari.
Este vorba mai ales de inegalități create artificial pentru menținerea statutului social. Un statut care garantează un nivel de trai peste medie. Ia să vedem cât de greu este să ajungi notar, de exemplu. Dar acesta e un exemplu marginal. Peste un anumit nivel, fiecare celulă socială își crează anticorpi care să împiedice accesul celor care ar putea pereclita modul de viață din interior. Celule sociale sau… caste.
Caste care și-au inventat privilegii și care țin cu dinții de ele. Fie că se numesc magistrați, notari, profesori universitari, ONG-ști, politicieni și așa mai departe, toate aceste categorii își apără privilegiile și nu acceptă intruziuni. Au bani, putere, influență și, cu timpul, și-au arogat și statutul de elite conducătoare ale țării.
Doar ei știu ce e bine pentru țară, doar ei știu cum trebuie să se voteze; restul plebei să facă bine și să urmeze ideile lansate de elite.
Doar că, la fel că în trecut, paranoia puterii sapă falii între elite și popor. Iar poporul are prostul obicei să se revolte, din când în când și să ridice elitele in furci…
