Radu Beligan, pretextând (VI)

0

CUVINTE POTRIVITE. Probabil ca Tudor Arghezi si-a numit asa volumul de debut (1927) gândind ca Radu Beligan, obsedat de efortul supraomenesc „de a face ca un cuvânt sa se potriveasca pe vecie cu celalalt precum pietrele zidurilor chinezesti”. El, Hemingway si clasicii (P 73). Altfel se pot întoarce împotriva noastra, în vacarmul din Babel cu „/…/ cuvinte taioase care /…/ scotocesc, complimente care /…/îmbrâncesc /…/” etc. (P 252). Asa îsi face loc „un cuvânt sinistru: niciodata” (idem), posibil raspuns la propunerea unui critic de a izgoni „cuvintele pacatoase din vocabular” si de a le pastra pe cele „mai mult sau mai putin oneste” (P 203). Macar în teatru sa fie folosite, pentru ca „în ceremonialul magic al scenei cuvântul nu e descriere ori evocare, ci fapta” (P 214). Nu totdeauna da-ul solidarizeaza si nu-ul separa (L 62); ele coexista.

RESUSCITAREA LIMBAJULUI. Nu imaginea, nu montajul (în TV mai ales), ci cuvântul „hotaraste rezonanta faptului teatral” (L 161). Aceasta nu pe baza „altei punctuatii, ci printr-o gramatica absolut inedita în care verbul sa întretina alte raporturi cu substantivul, tot asa cum oamenii se afla mereu în alte raporturi cu ei însisi si cu universul” (dupa J. L. Barrault; L 172).

ÎNSUSINDU-NE ÎNSUSIREA. „Contactul între artisti e mult usurat de existenta adjectivelor în vocabularul nostru”. Fara ele, „conversatia oamenilor de teatru ar deveni mult mai anevoioasa” (L 155). Nu numai pentru artisti… Presa, de pilda, le evita uneori. Unul dintre actori este peste masura de mâhnit ca revista „Luceafarul” „l-a pomenit fara nici un adjectiv” (L 198).

DERIVAREA UMANǍ. Exista „arta realista si suprarealista”, figurativa si nonfigurativa, teatru si antiteatru, unde „termenii se opun prin prefixe”, dar arta ramâne (L 158) ca „mod de a fi, nu de a avea” (L 19). Actorul secolului XXI continua sa vada piesa ca un sistem de semne pe care e dator sa i le decodifice spectatorului (Eliza-Noemi Judeu).

VIRGULELE-VIRUSI. „Dactilografa mea, de teama sa nu omita virgulele într-o fraza, plaseaza totdeauna mai multe decât este nevoie. Când citesc textul astfel dactilografiat, ma împiedic între atâtea pauze de respiratie si devin brusc astmatic” (P 228).

SI TOTUSI EXPRIMAREA. De când exista, teatrul ne dedica aceleasi mijloace de atractie: „chipul, corpul si vocea unui om care reprezinta anume pentru dumneavoastra un dramatic fapt de viata” (P 186). Paradoxal, dar Radu Beligan vrajeste prin… adictiune, adica „nu se întelege nimic din ceea ce pronunta. Vocea lui e alba, dictiunea stropsita, fraza petecita. O traditie seculara, perpetuata în toate conservatoarele de dictiune si declamatie, joaca acum ca un fum… în gol. si cu toate astea /…/, toata sala zâmbeste cucerita, iar din când în când hohotele de râs împiedica replicile urmatoare. Publicul nu pricepe ceea ce spune actorul, dar pricepe minunat sensul scenei, toata finetea piesei, cea mai mica intentie a autorului. Dictiunea si declamatiunea au ramas de rusine…” (Camil Petrescu, 1945). Beligan a prefatat cartea „Despre dictiune” a Ancai Livescu (1965; în 1911, Ion I. Livescu tiparise „Dictiunea în scoala”), iar când i se cere sa joace Pygmalion, replica: „N-am dictiunea necesara” (P 154).

PRIMUL PAS… Înainte de orice, autorul trebuie sa învete a asculta cuvintele „ca si cum ar fi rostite în prima dimineata a lumii” (P 244).

…SI ULTIMUL. S-a petrecut, pentru Radu Beligan, la un centenar: „Istoria Teatrului nostru retine anul 1816”, „când pe scena s-a cugetat pentru întâia oara în româneste” (P 234). Actorul, regizorul, poetul, cronicarul, eseistul, traducatorul, diaristul asigura vesnicia limbii si artei nationale.
Selectie si comentarii de Ioan Danila


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ