Un învăţător de lege ascultând pe Domnul Iisus Hristos vorbind despre mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi de Viaţa veşnică, s-a apropiat de El cu gândul ca să-L ispitească şi L-a întrebat: “Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Răspunsul Mântuitorului a fost: “În Lege ce este scris? Cum citeşti?” La aceasta, legiuitorul, cunoscător şi tâlcuitor al Legii celei vechi, a răspuns: “În lege este scris: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. “Drept ai răspuns”, îi zice Mântuitorul. “Fă aceasta şi vei fi viu”(Luca X,25-37). Tot Mântuitorul spune: “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mat. 22, 40) iar Sf. Evanghelist Marcu precizează că “mai mare decât aceasta nu este altă poruncă”. De fapt iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui sunt una şi aceeaşi virtute fiindcă există un singur motiv pentru care îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele: Dumnezeu. Când se vorbeşte despre datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu, Sf.Evanghelist Matei spune clar : “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37). Iubirea aproapelui e necesară ca şi iubirea lui Dumnezeu; nici nu poate exista una fără cealaltă. De aceea tot Sf. Ioan adaugă: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20).
Ceea ce reţinem noi în mod deosebit din Evanghelia de astăzi este marea datorie sau necesitate de a împlini în viaţa noastră poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Dar pilda aceasta poate fi înţeleasă şi într-un sens mai înalt, duhovnicesc. Sfinţii Părinţi spun că omul care coboară din Ierusalim în drum spre Ierihon închipuie făptura omenească, omul, care, prin păcatul neascultării, a plecat din Ierusalimul vieţii fericite, din rai, spre Ierihonul văii plângerii, spre pământul suferinţei şi al chinurilor pricinuite de păcat. Tâlharii sunt diavolii care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti cu care Creatorul l-a împodobit. Cuvintele: “lăsându-l abia viu”, spun Sfinţii Părinţi, înseamnă că nu l-au putut omorî pe om de tot.
Astfel oricum ai lua această parabolă, fie în înțelesul ei literar, fie în cel metaforic, ea rămâne pentru om modelul adevăratei iubiri creștinești față de aproapele. Deoarece, cel ce il iubește pe Dumnezeu îl iubește și pe aproapele său indiferent în ce stadiu al relațiilor sale este cu acesta: prieten, rudă sau dușman.
Întreg Noul Testament de la un capăt la altul, este dragoste și iubire. Este dragostea și iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și îndemn de iubire între creștini.

Pr. Liviu Burlacu
Centrul ”Izvorul Tămăduirii”-Bacău

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ