La ceas de seara, mai multi tineri, iubitori de natura si drumetie, fac planuri. S-au adunat in amfiteatrul Colegiului „Ferdinand I”, pasionatii de munte, catarat, alergat, pedalat. Unii se cunosc intre ei de multi ani. Fiecare are câte ceva de spus, de impartasit din experienta acumulata. Am raspuns unei invitatii de presa, crezând ca va dura putin. Doua trei fotografii acolo si o stire scurta. Am stat trei ore. Organizatorii maratonului montan ce se desfasoara toamna in Muntii Piatra Craiului, au venit sa le multumeasca moldovenilor pentru participare. Au proiectat si un videoclip, in care s-au regasit multi din cei prezenti in aula. „Când deschizi o fereastra spre munte… te hotarasti unde ramâi. Dupa ce te saturi de contemplat, ori sari geamul si… sari, ori cauti o agentie de turism sa te plimbe”. Asa am cunoscut-o pe Oana Serban, asezata in banca intâi, ca la ora de geografie. Cine a carat un rucsac in spate, stie ca dupa un traseu dificil, greutatile sunt uitate. Organismul actioneaza instinctiv, estompând trairile negative.
Instinctul de conservare, pilonul evolutiei umane, te face sa uiti de momentele când nu mai puteai sa respiri, de intepaturile, zgârieturile, cazaturile, incidente inerente unei astfel de escapade. Nici cortul nu mai cântareste acum ca odinioara. Ramân doar amintirile frumoase, satisfactia reusitei. Acumulezi in subconstient, invataminte care nici nu stii când in viata iti vor fi de folos. Sunt provocari la care muntele nu te obliga. Te imbie, bucuros sa-i cunosti frumusetea, cerându-ti doar sa-l respecti, neintinându-i maretia. Cei care au facut o pasiune, sau chiar o profesie din a-l urca, stiu ca acolo nu poti gresi de doua ori. „Experienta nu constituie un avantaj. Nu este relevanta. Cei care se considera prea siguri pe ei, crezând ca stiu totul, fac greseli copilaresti, si, in cel mai bun caz, ramân acolo si mai pot cere ajutor.” O afirmatie simpla, dura, seaca, dar reala, facuta de Lucian Clinciu, unul din organizatorii celui mai frumos, dur si palpitant maraton montan din tara.
Bacauani la maraton
Maratonul este la a zecea editie si se desfasoara anual, la inceputul lunii octombrie. Startul s-a dat in doua mii sase. Competitia, inclusa in seria Carpathian Man, presupune parcurgerea unui traseu cu o lungime de patruzeci si unu de kilometri si o diferenta pozitiva de nivel de doua mii o suta cincizeci de metri, în jurul Muntilor Piatra Craiului (una din cele mai frumoase regiuni montane din România), pe drumuri publice si forestiere, poteci marcate si nemarcate, pante cu înclinare mare si zone accidentate. Startul si finish-ul sunt în orasul Zarnesti (judetul Brasov). La ultima editie au fost peste sase sute de participanti.
Printre ei, multi bacauani. Cei clasati pe podium au doborât - ca timp, recordul celor patru ore, durata considerata la inceputuri, de nedepasit. Pregatirea pentru maraton se aseamana cu cea facuta de un pilot inainte de a se urca in avion. Iti porti singur de grija, semnezi o asigurare, nu ai voie sa „uiti” ceva din bagaj, pe traseu. Nu pot sa nu repet si replica pilotului: „câti soferi inainte de a se urca la volan, dau ocol masinii, sa vada daca mai are roti?” Alergatul pe munte este un sport mai mult individual, despre care practicantii nu prea vor sa vorbeasca. Pregatirea psihica este la fel de importanta ca cea fizica. Si Dragos Benea, presedintele Consiliului Judetean Bacau, este un foarte bun alergator. A participat si el la acest maraton, si la multe altele. Maratonistii formeaza o familie. Nu se lauda cu efortul depus, se ajuta intre ei, fac voluntariat.
Roua muntilor
Pe Oana Serban am remarcat-o atunci, seara. O asemanare izbitoare, dar contrastanta ca atitudine, dintre proiectia pe perete a unei alergatoare (videoclipul a fost realizat de Dragos Cristea la ultimul maraton) si femeia cuminte din banca. N-a mai fost timp la a sta de vorba. Dupa trei saptamâni de insistente, la telefon, am realizat ce inseamna „program incarcat”. Cum e sa lucrezi, sa pleci cu seful in actiunea de voluntariat, de a cauta doua zile prin muntii de la granita judetului, pilotul planorului disparut. Iar sa lucrezi, dar sa reusesti sa ajungi, la sfârst de saptamâna, tocmai in Fagaras, alt loc unde se simte acasa. A dorit sa arunce o privire de pe cel mai inalt vârf din România. O moldoveanca, sa stea catarata pe Moldoveanu! Sa-si serbeze cu o zi inainte, printr-o ascensiune, ziua de nastere. Si luni dimineata, prezenta iarasi la munca, sa n-aiba timp de raspuns la telefon. Este o leoaica, nascuta in saptezeci si sase.
A terminat liceul la „Coanda” si intre Facultatea de Drept si cea de Geografie, nu stie de ce, dar a ales-o pe ultima. A absolvit-o la Bucuresti. Normal ca nu lucreaza in domeniu, ci in publicitate. Geografia o traieste. Este timp si pentru predat. Prietenii ii spun Roua. Roua Muntilor. „Scânteia s-a aprins dupa o excursie din timpul liceului, cu colegii, pe Ceahlau. De acolo a pornit totul. Am avut noroc de un profesor caruia ii placea muntele si cunostea bine zona. Ne-a dus prin Poiana Maicilor. Asa am descoperit Claile lui Miron, Ocolasu Mare, Toaca. Am dormit la Dochia si am coborât a doua zi pe la Duruitoarea, spre Durau. Atunci Ceahlaul nu era rezervatie. Incet, incet, din nouazeci si noua, am inceput sa merg in mod constant. La inceput, singura. Mi-am luat inima in dinti si rucsacul in spate si am pornit. De atunci nu m-a mai oprit nimeni. Am inceput sa alerg.” Ne-am intâlnit in fata la Luceafarul, si, ca sa scapam de ploaie, am intrat la o ciocolata calda la Tanti Dana, intr-un barulet discret din spatele teatrului.
„Am stat câtiva ani in Brasov asa ca Postavarul a fost prima optiune. Apoi m-am extins, spre Ciucas, Piatra Craiului, Retezat. Si-n toata tara. Au urmat Alpii elvetieni, apoi am mers in Argentina, pe Aconcagua. Am urcat pâna la sase mii de metri. Au fost si masivi mai mici, in Grecia, Muntenegru. Fiecare munte are farmecul lui. Ma simt atrasa de muchiile acsutite, de vârfuri si zone stâncoase, spectaculoase. Am fost constienta ca nu e bine sa urc pe munte singura. Acum am multi prieteni si turele solitare s-au rarit. Din doua mii sase am devenit membra, cu drepturi depline, la Alpin Club Bacau. Am intâlnit acolo oameni deosebiti. De la ei am invatat sa fac alpinism”. De la drumetie au urmat multi pasi pâna la alergat. Dar când a inceput, iar nu s-a mai oprit. Prima competitie serioasa, trecuta in palmares, a fost cea desfasurata in Bucegi, acum cinci ani: „Maraton 7500”. Impreuna cu Oana Dascalu, colega de club, a participat la varianta scurta a maratonului, cea de treizeci de kilometri. „Am abordat traseul in gluma.
Aveam cu noi si bocanci pentru coborâre si tenisi. Ne-am oprit pe marginea unui pârâu si am mâncat. Când am ajuns la finis am avut surpriza sa constatam ca am ajuns primele.” Peste un an a participat la proba mare, cea de nouazeci de kilometri. S-a clasat pe locul doi, având-o coechipiera pe Mariana Alexandru. Timp: douazeci si opt de ore si treizeci si patru de minute, alergate aproape nonstop. Sapte mii cinci sute, masurati in metri, reprezinta cumulul diferentelor de nivel ai intregului traseu. Face voluntariat la maratoanele la care nu participa. „Sa dau inapoi ce-am primit si eu in timpul competitiei. Sprijin, incurajari, logistica. Este foarte multa munca nevazuta in spatele organizarii unui maraton, care aduna pe un munte, mii de oameni.” Ar mai fi multe de adaugat, dar nu mai este loc in pagina. Oana este o femeie puternica, cu un caracter pe masura. Este vicepresedinte la Alpin Club Bacau si voluntar Salvamont Bacau. Nu-si propune sa câstige competitii. Ea stie ca pe munte… este acasa.
