Ora de biodiversitate

1


Aula Universitatii „Vasile Alecsandri”, cu un ceas inainte de amiaza. Mijloc de luna mai. Sunt prezenti elevi si studenti, invitati din alte domenii, toti iubitori de natura, pasionati de biologie, ecologie si protectia mediului. As spune, dirijati de bagheta unor profesori deveniti mentori, reprezentanti ai mai multor generatii.

Facultatea de Stiinte a organizat o sesiune studenteasca de comunicari stiintifice, care avea sa se intinda pâna seara. Programul manifestarilor si temele abordate sunt accesibile, celor interesati, pe site-ul universitatii. Prelegerile cu subiect pur stiintific au, in general, un auditoriu specializat. Dar când materialele prezentate sunt strâns legate de evolutia noastra si de tot ce se dezvolta in jur, aflam ca „biologia se adreseaza tuturor, indiferent de meseria pe care o practicam. Ne face sa vibram cu noi insine, cu tot ce ne inconjoara, indiferent de vârsta la care o studiem.

Pentru ca aceasta stiinta surprinde in mii de ipostaze viata, impunând tuturor, admiratie si respect.” Citez din cuvântele de deschidere, rostite de lector universitar doctor, Roxana-Elena Voicu. Nu mi-am propus sa fac un rezumat al acelei zile. Provocarea a venit din partea profesorului Catalin Petre Rang, conferentiar universitar doctor, (nu-i plac titulaturile), invitat de onoare. „Hai coane’ ca tin o prelegere la Universitate. Nu dureaza mult, patruzeci de minute. E o privire ecologica in timp asupra modificarilor hidro-energetice. Ai acolo tot ce te intereseaza. Si fotografii facute de mine!” Nu pot sa-l refuz. Apreciaza punctualitatea. Când ajung, sala este la punctul de umplere. Se bucura ca am venit. Domn’ profesor nu crede in superstitii, blesteme si ia viata ca un fatalist. A fost putin bolnavior si ma bucur de revenirea in forta.

„Daca ceva e sa se intâmple, se intâmpla si fara vointa ta. Nu te da batut!”. Efectul cauzelor are pentru el totdeauna o explicatie stiintifica. Rula un film la inceputul anilor optzeci, „Moscova nu crede in lacrimi”, regizat de Vladimir Mensov. Ideea? Când esti invins, ridica-te si ia-o de la capat. O poveste mereu actuala despre triumful spiritului uman in situatii aparent imposibile. Noi avem inoculata legenda cu refuzul mamei lui Stefan cel Mare de a-l primi pe voievodul ranit in castel. „Cine se considera invins… nu mai are nicio sansa!”

 Ora de biodiversitate

M-or fi blestemat cartusele trase

Asteapta cuvintele de deschidere, prezentarea invitatilor si a temelor sesiunii. Apoi urmeaza el. Sta singur la prezidiu. Alternând mâinile la intervale aproape regulate, isi mângâie mustata alba, stufoasa. Mai gâdila cu degetul laptopul micut din fata, unde are stocate imaginile. Vor fi reproiectate pe ecranul mare din spate. Asculta, vede, si… studiaza. Nu are nevoie de notite. Ii studiaza pe cei din sala deja prezenti, reactiile intârziatilor. Afiseaza zâmbetul de vânator care are rabdare, aproape blazat ca la noi toate sunt propuse si nu incep si se termina la timp. E nostima si ipostaza in care se afla, care nu-l caracterizeaza. Stai in genunchi neclintit in zapada, jumatate de ora, fara sa arati ca respiri, doar ca sa asisti la concertul de rut al unui cocos de munte si… sa iti ceri scuze auditoriului ca nu-ti poti tine prelegerea in picioare? „Pentru ca dureaza un pic, am sa va cer permisiunea de a sta jos. Am avut ceva probleme de sanatate. Cica s-au razbunat blestemele studentilor care au avut ghinion cu mine la examene. Nu-i adevarat! S-au razbunat animalele…! Rezultate ale vânatorilor.”

Râsete in aula si câteva aplauze cu pocnet de subinteles. Nu poti sa-l iei in serios. „Problema dumneavoastra, vorbind despre biodiversitate si tinerete…? Trebuie sa stiti! Corespunde unui cuvânt nou. Imediat dupa nouazeci, aparuse «ecologia». Dupa acest termen au mai aparut câteva altele, si mereu ne legam de ele. Biodiversitate nu inseamna neaparat numarul mare de specii, ci numarul de ansambluri in care traiesc si se intrepatrund intre ele.” Ridica ochelarii atârnati pe dupa guler, butonând la tastatura pentru a derula imagini. Dupa atâtia ani de catedra, amprenta si atitudinea in limbaj a profesorului se impun. „Discutia de astazi este rezultatul unor observatii directe, simple, efectuate de-a lungul a câtorva decenii, separat si oportune, in zona de confluenta a Bistritei si Siretului, dar si pe vaile acestora, ca urmare a aparitiei lacurilor de acumulare.”

Auditoriul, format in marea majoritate de tineri, nu stie cu cine are de a face. Tendinta de a pune mâna pe telefon este tentanta. O prezentare ca oricare alta. Il vad cum zburleste a zâmbet coltul buzei din stânga. Se reazama pe spatarul scaunului, lasându-i cotului drept sarcina de a fi etui pentru ochelari. Scaneaza cu zâmbet rece pe toti cei prezenti si pe cei care se fofileaza, incercând sa fie discreti, tulind-o pe usita proiectata a fi folosita in caz de incendiu, din spatele ultimelor rânduri. Pret de câteva secunde.

Alegeti voi ce-i mai bine

Abia dupa ce a urmat am inteles de ce l-au iubit si il respecta atâtea promotii de studentii. „Prima oara am deschis ochii pe Lunca Siretului, prin cinzeci si opt. Si eram tânar…!? Pe atunci aceste vai cuprindeau o multitudine de suprafete, acoperite cu asa numitele… stiti cum se numesc?” Câteva mâini se ridica. Nu le da ocazia sa raspunda.

„Bravo! Sleauri de lunca.” Nu suntem la un concurs televizat… cu discriminari. Daca cel care e dornic sa raspunda nu da raspunsul corect? Si incepe sa depene realitati devenite astazi povesti, intr-un dialog cu un partener, devenit subit atent, raliat tacit in hotarârea de a nu mai ridica mâna. „Sunteti tineri! Cei de vârsta mea isi aduc aminte. Bistrita se umfla de ajungeau apele pâna unde este acum Liceul Economic…” Mi-ar mai trebui câteva pagini sa redau cât de captivant a devenit discursul. Cum biologul, profesorul, omul, a trait si acceptat necesitatea introducerii tehnologiei. Tehnologie care afecteaza mediul, in contra partida cu cresterea demografica globala si nevoia de resurse. In sala… arunci un ac! Trosnesc podelele sub apasarea de apas a unui imprudent. Ca la tenis, toti intorc capetele a repros.

Profesorul Rang a venit in completarea prezentarii cu imagini reprezentând zonele disparute si zone care s-au regenerat. Imortalizate in alb-negru, color, apar mici insule si ridicaturi din aluviuni, inconjurate sau acoperite de vegetatie. Multe pasari, cuibarind sau in zbor. Baraje care abia strunesc suvoaiele de apa maronie. Viata prinde si aduce viata in zonele protejate acum prin lege. Si povestea evolutiei, modernizarii acestui bazin hidrografic datator de viata, continua. „Eu n-am sa va spun nici ca ce face omul este rau, nici ca ce face este bine.

Ca barajele, digurile, au stopat inundatiile? Ca s-a profitat de cea mai ieftina forma de producere a energiei electrice? Ca s-au distrus habitate? Trebuie sa alegeti dumneavoastra, actuali studenti, pâna unde mutati granita dintre bine, rau si necesar. Comparând ce s-a facut, ce se vede, ca viitori profesionisti, asumati-va raspunderea!”

Organizatorii i-au pregatit o surpriza. Un semn de recunoastere a intregii activitati profesionale. Arunca privirea a saga spre tavan si mâinile intr-un reflex de condescenta, ca si când ar fi ratat un fazan. Se ridica si primeste placheta, diploma, florile si pupaturile de rigoare. La câte diplome a primit in timp… mult mai multe pupaturi! Si mesaje inregistrate, proiectate pe ecranul imens, ale unor fosti studenti care s-au realizat profesional in acest domeniu, pe alte tarâmuri ale globului. Iarba creste si acolo… ca acasa.

Gestul mâinilor lui ma intoarce si pe mine cu câtiva ani inapoi. Stateam ghemuit cu aparatul de fotografiat, la picioarele – la propriu – a doi mari actori, Radu Beligan si Florin Piersic. Abia coborâse Maestrul Beligan treptele scarii din lemn, de la mijlocul scenei Teatrului Bacovia, catre spectatorii care aplaudau frenetic. Ajutat de Florin, dupa ce mai face o plecaciune pentru public, ia loc. Revad si acum reactia lui de revolta. Primise un premiu de excelenta, flori si o placheta. Statea pe scaunul din primul rând al culoarului din mijloc, vadit suparat. Le fac fotografii fara blitz, de la nici doi metri distanta. Prezentatorul n-a fost prea inspirat.

„Auzi! Sa ma faca pe mine Monstru. Monstru sacru al scenei românesti.” Nu-si poate stapâni indignarea. „Dar ce? Arat eu a Monstru!?” La care, Florin Piersic, dupa ce-l pupa pe frunte si pe nas, si-mi face cu ochiul, sopteste tare: „Lasa maestre, nu pune la inima! Da’ macar au pus si ei un plic la diploma aia?”



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ