Dintre cuvintele aflate într-o vecinătate foarte vizibilă cu termenul din titlu, mai cunoscute probabil că sunt un verb (a mixa „a realiza mixajul/suprapunerea elementelor alcătuitoare în procesul de realizare a unui film“) şi un substantiv (mixer „aparat electric utilizat în amestecarea alimentelor“). Primul, din industria cinematografică, are rădăcini franceze (mixage), iar al doilea, comune (fr., engl. mixer). Verbul este un derivat regresiv (mixaj > mixa), iar noutatea lexicală pe care o discutăm ar trebui să fie tot un derivat regresiv, de gradul al doilea (din amputarea sufixului verbal -a).
Un proaspăt doctor în Ştiinţe economice, Ioan-Romeo Roman, s-a ocupat de „Mixul de marketing în învăţământul preuniversitar“ (titlul lucrării apărute recent la Editura Tehnopress din Iaşi, de fapt o secvenţă din teza susţinută cu succes la Universitatea „Al. I. Cuza“ şi pregătită sub coordonarea prof. univ. dr. Ştefan Prutianu).
Am parcurs cu atenţie şi interes lucrarea şi am constatat că este o dublă pledoarie în favorizarea optimizării procesului de învăţământ: pe de o parte, managerul şcolar este obligat să adopte conduita constatatorului unei realităţi microsociale, iar pe de altă parte, este dator ca, pentru a atinge parametrii ideali, să combine ingredientele adecvate. Aproape fascinantă este, pentru cititor, mişcarea pe care economistul Ioan-Romeo Roman o face către sfera educaţiei. Lectura unor pasaje ne confirmă că trăim într-o epocă a interrelaţiilor şi că este serios ameninţat locul în societate al celui ce nu transferă noţiuni, cunoştinţe, deprinderi chiar, dinspre o zonă către vecinătăţile ei. Dacă în anii ’60 ai secolului trecut, în Occident, mixul de marketing educaţional presupunea conceptul 4P (produsul, preţul, plasamentul şi, respectiv, promovarea), la începutul acestui mileniu se vorbeşte deja de 7P: personalul (didactic şi auxiliar dintr-o organizaţie şcolară); procesul educaţional (predare, învăţare, evaluare etc.), parteneriatul şcoală – familie – societate, preţul achiziţiilor tarifate (inclusiv preţul psihologic „decontat de elev în procesul educaţional“), plasamentul (distribuţia utilităţilor), promovarea/comunicarea şi, în final, produsul educaţional. Aceasta nu reprezintă „o reţetă statică, imposibil de modificat, ci este un barometru al factorilor de mediu social, economic, politic etc., capabil să amelioreze incertitudinea, în interesul beneficiarilor şi al organizaţiei şcolare“ (p. 48).
Ioan-Romeo Roman, cunoscut pentru flexibilitatea gândirii şi pentru puterea de a asimila noul, a refuzat categoric cantonarea în cadrul abstract al informaţiei teoretice şi a adoptat varianta arenei sociale. Ca urmare, a realizat interviuri cu 17 directori de licee/colegii din învăţământul de stat, dar şi din cel privat, prelucrând cu instrumentarul ştiinţific pertinent concluziile parţiale şi emiţând judecăţi de valoare cu bătaie lungă.
„Şi totuşi mai este loc pentru cercetare“, încheie autorul, nu pentru a minimaliza rodul muncii sale, ci pentru a medita la reluarea investigaţiei sociale. Dincolo de toate, e de reţinut că marketingul nu reduce rolul profesorului în complexul proces pe care-l gândeşte şi conduce la clasă, adică în orice lecţie sau activitate extracurriculară, ci îl fortifică şi astfel îl face pe omul şcolii mai responsabil faţă de calitatea produsului muncii sale.
