Nu de azi, de ieri: limba română în grădiniţe

0


Ori de câte ori se iveşte un prilej pentru a demonstra cât de pregătiţi sunt tinerii noştri confruntaţi cu probe orale sau scrise la limba şi literatura română, privirile ni se întorc către treptele de învăţământ anterioare. Prea puţini dintre noi ştim însă că la vârstele şcolarităţii timpurii a existat dintotdeauna interes pentru pregătirea copiilor în vederea dobândirii competenţelor de comunicare. La 25 noiembrie 1864, Al. I. Cuza promulgase Legea asupra instrucţiunei publice, elaborată de alte minţi strălucite: Al. Odobescu şi V. Boerescu (pentru Ţara Românească) şi Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu (pentru Moldova). Ultimul dintre ei, şef de guvern în Principatele Unite, promisese în 1860 înfiinţarea „grădinilor de copii”, iar primul studiu (1862) despre necesitatea instituţiilor „premergătoare şcolii primare” îi aparţine lui Gh. Asachi, după modelul lui Fr. Fröbel, cu cel dintâi Kindergarten (1837). Pentru pedagogul german, copiii erau flori gingaşe, iar educatoarea, grădinarul destoinic. „Secolul copilului” (Ellen Key – 1900), cu „şcoala nouă” (Maria Montessori, cu a sa „casa dei bambini”, adică grădin(iţ)a/casa copilului – 1909), a devenit cunoscut la noi datorită Izabelei Sadoveanu (Metoda Montessori – 1915).

Ceea ce astăzi numim „Educarea limbajului în grădiniţă” a primit de-a lungul timpului diverse reprezentări. Contextul (dintre cei şase factori ai comunicării) e recunoscut în metoda centrelor de interes a lui Ov. Decroly, din primele decenii ale secolului trecut, care a pătruns rapid şi la noi. La Grădina de Copii din Târgu-Ocna, în acei ani, revizorul şcolar notează că micuţii au ascultat atenţi o povestioară, pe care apoi au reconstituit-o în limbaj propriu. Nu era o imitaţie a modelului Decroly, ci mai degrabă o anticipare a acestuia: în 1910, Programa de învăţământ pentru şcolile de copii mici (grădini de copii), aprobată de ministrul Spiru Haret, cerea exerciţii de vorbire şi de (re)povestit. Acelaşi document, dar din 1920, preciza că educatoarea „nu este bine să întrerupă firul gândirii copilului, să-i abată atenţia pentru a corecta pe loc o pronunţare sau un cuvânt nepotrivit”. Respectivele corecţii aveau loc într-o secvenţă distinctă a întâlnirii zilnice. În satele din judeţul Bacău, cu „populaţie eteroglotă” (e vorba de romano-catolici), dezvoltarea exprimării orale era o preocupare capitală. În 1896, „Exerciţiile de vorbire” (disciplină şcolară) aveau durata de jumătate de oră (14,30-15), în două zile pe săptămână, apoi, prin Legea lui Sp. Haret, în fiecare zi, dimineaţa (9-9,30) şi după-amiaza (14,15-14,45). Peste decenii, disciplina s-a numit „Limba maternă şi cunoaşterea mediului înconjurător” (1949) „Cunoaşterea mediului înconjurător şi dezvoltarea vorbirii” (1971), „Dezvoltarea vorbirii” (1975), „Dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale în limba română” (1987). În 1995, judeţul Bacău a dat primul preabecedar românesc.

Despre toate acestea şi încă despre multe altele am aflat dintr-o carte unică: „Istoria învăţământului preşcolar din judeţul Bacău” (Iaşi, Editura PIM, 2009, 760 p.), de Elena Ungureanu (8 apr. 1943, Căţăleşti, com. Săuceşti, jud. Bacău – 20 nov. 2015, Bacău). Educatoare exemplară (dezvoltarea auzului fonematic – obiectiv esenţial în grădiniţă – avea în modul său de rostire a sunetelor un veritabil model), vrednică diriguitoare a învăţământului preşcolar băcăuan (1976-1990), cercetătoare aplicată şi bună monografistă, Elena Ungureanu este promotorul adevărului că prin tradiţie ne edificăm viitorul.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ