Insulele Bacaului (III)

4


Dupa razboi a urmat o perioada foarte grea. Si-n Bacau foametea a facut ravagii. Cei mai afectati… batrânii si copiii. Vârsta frageda. Bazele Spitalului de Pediatrie au fost puse abia prin cinzeci si doi. Nu existau alimente suficiente.

Despre vaccinuri nici nu mai vine vorba. Schimbarea politica nu putea modifica peste noapte mentalitati. Insulele si Bistrita au ramas atunci insensibile. Martore tacute ale transferului de identitate. Nu pentru mult timp. Acea Bistrita nabadaioasa a devenit si ea o Coloana a lui Brâncusi, gâtuita inginereste, intr-un estetic furat din periada stalinist-cubista, pe orizontala. A fost pusa la un altfel de treaba. Sa nu mai arunce in unde, plutasi nebuni, in ghilimele, care in umezeala si sumane, pleaca de acasa, zile si nopti, pe niste trunchiri legate cu intelepciune. Sa câstige un ban. Sa-si trimita copiii la scoala.

Mama lui de neopren si tot felul de istorii de drafting, contrafacute, pe „desteapta-te române, ca ti-o aratam noi”, care prezinta România cu parfum de artar. Noi avem stejari. Cât mai sunt. Bistrita a fost pusa sa produca energie electrica, sa nu mai produca viituri. Au urmat alte douasprezece apnee si inspiratii, in lacurile formate de baraje, construite cu truda de-a lungul cursului ei, pe durata a mai mult de doua decenii. Lucrarile la barajul de la Bicaz, incepute in 1950, au desfiintat plutaritul si i-au reglat debitul.

Proiectul de diploma a tânarului inginer Dimitrie Leonida, intors in 1906, de la Berlin, unde a urmat „studiile de inginerie”, demonstra stiintific viabilitatea construirii unei hidrocentrale la Stejaru, astazi comuna Pângarati. O captare care sa produca energie electrica pentru toata Moldova, cu ajutorul apelor Bistritei. Proiectul initial viza un baraj de dimensiuni mai mici, prin care doar o parte din apa râului sa fie zagazuita. Leonida a luat in calcul si importanta economica a plutaritului, si supravietuirea speciilor de peste: lostrita, grindel, lipan, pastrav curcubeu, mreana, clean, zvârluga, care isi depuneau icrele in amonte.

Ca la noi!… nu stiu de ce-mi vine sa scriu asta?… proiectul lui a ramas pe hârtie. Au trebuit sa treaca ani. Hotărârea construirii barajului de la Bicaz, având ca baza ideea tânarului, devenit intre timp profesor, s-a luat pe 13 noiembrie 1950. Incepea marele plan de electrificare a tarii. Proiectul lui a fost modificat. Maret, practic, il vedem si astazi. Câti detinuti dar si voluntari din brigazile patriotice si-au rupt oasele pe acolo!… Si ce jale, cu stramutarile! Bicazul are o strânsa legatura cu insulele bacauanilor.

 Insulele Bacaului (III)
Inginerul Mircea Neculai Rusu

„A fost primul mare şantier al ţării!… „Asta, si cel de la Vidraru, pe Arges, finalizat prin saizeci si cinci.” . Si povestea ne duce in „Epoca de aur” a hidrotehnistilor. O breasla, si fara sa ma tem de pleonasm, de meseriasi. Inginerul Mircea Neculai Rusu s-a lasat greu convins sa-si depene amintirile. Bacauan a devenit mai târziu. Asa da soarta cu zarul. Trei sferturi din viata si-a petrecut-o pe santiere. Ii inteleg retinerea. Cum sa stea de vorba cu un ziarist, insistent, care nu-i inginer? Am scapat si eu o vorba, ceva despre gabioane, si-am vazut cum i se ridica o sprânceana. Sa vad daca tine trucul. Ala cu… cotiledonatetele! Varza !… Castravetele!… gabioanele!…

Pietrele legate cu sârma si inecate!… pe bani grei!… Sunt in stadiul de a-i oferi incredere, ascultator constiincios, cu ochii cât cepele si urechile ca foile de varza. Oare de ce ii spuneau bunicii „curechi”? Am cam bolmojit-o saptamâna trecuta când scriam despre debitul si viteza Bistritei!… Pentru o exprimare si o curgere mai… lirica! M-a privit cu intelepciunea omului trecut prin viata. Care bea vin si eu apa. Discutia având loc intr-un restaurant. Ma simt ca un cersetor. Vreau sa aflu un crâmpei din istoria Insulei. Ori joaca sah, ori e bun la carti, sigur, ca mine a vazut multi! Nu-mi permit sa merg la cacialma. Omul are scoala! Numai titulatura de Sef de santier, cu peste doua mii de oameni in subordine – daca nu mai multi, imi deschide apetitul de a pune intrebari la care aparent … nu ma pricep! Data nasterii?!…

Bicazul tinea Bistrita… dar nu si pâraiele

Tine la gluma si-mi devine simpatic. „Una mie noua sute patruzeci si unu!” Ce-nseamna sa ai un pix si-o agenda in mâna! Locul si zodia?… „Piatra Neamt, sapte august. Leu! Tu nu cred ca scrii prostii acolo!” Simt ca ar vrea sa spuna: „Te iau de urechi si pe tine si pe Bucalau, tot va stiti voi demult”, dar n-o face! Mi-e si mai drag. Sotia? Privirea isi schimba licarul. N-a fost o gafa de reporter curios. Aveam sa aflu, in cele trei ore cât am schimbat idei, cum s-au cunoscut si… ca acum sta pe undeva „sus”, si ne vede. Daca va fi de acord, dupa ce stramut atentia de la Insule, am sa-l rog sa ma ajute in a redescoperi evolutia altuia.

 Insulele Bacaului (III)
Pod vechi, baraj nou

A lucrat acolo. Este vorba despre barajul de la Valea Uzului, de care, ca bacauani, aflam ca exista doar când bem cafea de la robinet. „Liceul l-am facut la Petru Rares, in Piatra. Apoi Facultatea de Constructii Hidrotehnice la Bucuresti. Pe vremea mea se facea facultate serioasa. Putini reuseau sa intre acolo. Cinci ani jumate la Constructii!” Burta pe carte nu-i o gluma. „Cei care am terminat, cu lucrare de diploma, am primit repartitie. Eu am fost trimis la barajul Vidraru, pe Arges. Aproape un an de zile. A fost cea mai buna initiere pentru mine, ca tânar inginer, in saizeci si cinci. Bicazul se terminase… Dar si unde am ajuns nu prea mai aveam ce face. Vroiam sa fac! Simteam ca ma consum inutil.

Am facut o cerere catre TCH-ul de la Bucuresti – m-am caciulit vreo patru luni de zile – sa vin mai aproape de casa, pe un santier in constructie. Si mi s-a aprobat. Greu. Am primit vestea inainte de sarbatori. Imi trebuia hârtia. Pe treizeci si unu decembrie, seara, la opt, am ajuns in Bucuresti. Asa cum eram eu imbracat ca santierist. Nu eram chiar in salopeta… Blugi nu erau pe vremea acea. Aratam cam jigarit. Venea Revelionul. Avea mama o sora acolo. Sa trag la ea. Cum sa ma prezint in fata ei asa? M-am dus la un magazin, APACA se chema, care era inca deschis. Bani?… noi si minerii! Aveam! N-aveam unde sa-i cheltui la Vidraru. Am dat peste doua vânzatoare tinerele, zâmbitoare. S-au uitat cam lung. M-am dus la sefa de raion: «doamna, va rog sa ma imbracati din cap pâna-n picioare!». Termenul de «tovarasa» a intrat in uz mai târziu. «Da’ ce vreti?»

 Insulele Bacaului (III)
Plutasi la Vadu Bistritei

Pai… incepând de la partea… intima, pâna la acul de la cravata. Am intrat domn si am iesit domn. Si ca sa fie tot tacâmul, mi-am luat si o pereche de manusi din piele, sa ma asortez. Cam vreo trei salarii s-au dus. Si când am iesit, multumit, era o lapovita afara… Unde sa ma mai uit cum arat, reflectat de vitrine. Cauta taxi. Erau putine. Si taximetristul, trecut prin multe, care mai luase teapa de la altii imbracati ca mine, m-a luat din scurt: «Bai tinere! Ai bani sa platesti?» I-am platit de vreo trei ori cât costa cursa, dar i-am zis sa ma astepte. Am mai oprit sa cumpar cadouri… Nu era numai matusa. Locuiau trei familii acolo. Primire frumoasa, bucurie. Ma uitam pe geam la taximetrist cum se agita. Sa nu cumva sa fug prin iesirea din spate. Nu mi-am deranjat rudele sa stau peste noapte. M-a dus tot el la un hotel.

«Domnule! Daca mai veniti in Bucuresti, sunati-ma dinainte! Va stau la dispozitie! Asta-i numarul meu de la dispecerat!». Nu l-am mai revazut. Am luat noua repartitie de la minister mai aproape de casa. Si-am ajuns in Moldova. Intâi la „Stejarul”, de pe doi ianuarie saizeci si sase, unde nu prea aveam ce face. Loc de caldurica. Si acolo simteam ca pierd timpul. Se construiau barajele. Dupa Pasti am iesit la raport la sef. Vreau pe santier! M-a privit lung. Daca tu vrei, du-te pe santier! Si m-a trimis la Bacau, la Captare Doi! Barajul din amonte de la podul de la Serbanesti.”

Asa a ajuns, in mai, saizeci si sase, hidrotehnistul Mircea Neculai Rusu, sa locuiasca in colonia de muncitori, gândita inginereste, pe locul unde astazi este Târgul de masini. La o aruncatura de bat, de insule. Ma opresc cu textul, pentru ca am imagini din perioada de atunci, majoritatea facute de regretatul fotoreporter Constantin Bursuc, pe atunci la „Steagul Rosu”. Sunt fotografii care trezesc nostalgii. Pe mine, moral, ma determina sa nu le las uitate. Nici nu umblam cu „puta-n tarnâ” când apasa el pe declansator.



Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

4 COMENTARII

  1. ce oamenii ,ce biografii ce istorii ,toate acestea ar trebui citite de cei ce doresc politica si administratie la bacau si in general .Felicitari si la multi ani !

  2. Un om de mare valoare domnul Rusu !! face parte din Generatia de Aur. Scoala romaneasca nu mai scoate de pe bancile ei constructori asa de pretiosi. De aceea avem acum drumuri proaste, constructii haotice, blocuri noi cu bulina rosie…

  3. Domnule inginer, de ce va opriti la un ambalaj frumos pentru un tanar? Nu e nevoie decat , poate, anecdotic, de costume si taxiuri. Mai curand povestiti despre tanarul plecat in cariera cu dorinte, cu vise, cu asteptari? Spuneti ce a insemnat Poiana Uzului, Stinca-Costesti, Galbeni sau Algeria, Bolboci, Cernavoda,Calimanesti, dar si Movileni si Poiana Teiului, pentru acel tanar, si, daca se poate,ce a insemnat competitia permanenta pentru devenirea profesionala si pentru afirmarea sociala a tanarului intre timp ajuns la maturitate. Oamenii chiar au nevoie, astazi, de aceasta experienta. Continuati sa fiti altruist si dati-le ce asteapta! Provocati-i! Cine stie cate destine mai pot fi influientate. Poate terminam cu demolarile si ne apucam iar de construit sanatos, asa cum sade bine omului. Cu aceiasi consideratie.

LĂSAȚI UN MESAJ