Vizitam catedrala de la Sacré Coeur într-o zi aurie de octombrie, cum sunt cele de acum, după care mi se face subit poftă de lucruri cât se poate de laice, de pământești, de o baie în cotidian. Așa că intru într-un boutique din împrejurimi în care văzusem, prin vitrină, un soi de țesături decorative care-mi luaseră ochii: catifeluri, brocarturi, moaruri, etc.
Intru, și îl rog pe vânzător să-mi arate un material. Se uită la mine atent și mă întreabă dacă sunt italiancă. Asta mă amuză, pentru că, în urmă cu o zi, tot într-un magazin, o fetiță m-a întrebat dacă-s spaniolă. Poate pentru că aveam o fustă lungă, neagră, cu volane, stil flamenco, și niște verigi mari de argint vechi în urechi. Nu, sunt româncă, îi răspund domnului.
A, din România, pac-pac, revoluție, exclamă încântat tipul. Bravo, ați scăpat de dictatură, ați ridicat, în sfârșit, capul. În semn de simpatie îmi face o reducere frumușică de preț la materialul pe care mi l-am ales (o catifea superbă, ca o veche tapiserie, cu inserturi de bronz auriu patinat), la care adaugă și un mic cadou, o mostră de parfum și o panglică de mătase. Ies radioasă din boutique, cu pachetul în brațe, ca o premiantă.
Din păcate, a doua oară când am fost în Franța, după mineriade, n-am mai avut parte de aceeași admirație, peste tot unde mergeam primind și întrebări destul de incomode, deloc plăcute. De altfel, au fost și alte lucruri care mi-au umbrit plecările în Franța, din anii următori, cea mai minunată excursie rămânând prima, din 1990. Când savuram totul, cu o foame și o sete nebune, scăpați din fostul lagăr comunist. Am vizitat o mulțime de locuri, gazdele noastre fiind extrem de prietenoase, acompaniindu-ne în peregrinările noastre prin diverse locuri, prin muzee: la Saint-Etienne, Dijon, Autun, Beaune, Ornans, etc. Din toate călătoriile mele țin minte câte ceva foarte particular.
Extrag din acel puzzle al amintirilor un colțișor anume, o stare, un gest, o mireasmă, un nou fruct descoperit cu mari delicii, o imagine fulgurantă, un sunet, un gust anume, o culoare. Asocieri neașteptate, învăluitoare sinestezii. De pildă, în Franța, am mâncat pentru prima oară un kiwi, atât de modest, de urâțel în exterior, și atât de frumos colorat înăuntru, iar la Chișinău, într-un sfârșit de mai în care după-amiezile aveau o culoare de chihlimbar, am descoperit în piață, pe tarabele asiaticilor, rodiile. Ce fruct extraordinar e rodia! Se spune că, în mod invariabil, are o sută de semincioare în cămăruțele ei.
Dar n-am avut niciodată răbdare să verific asta. De la Chișinău, într-o zi, am dat o fugă la Odessa. Țin minte de acolo piața imensă unde a filmat Einstein câteva scene din „Crucișătorul Potemkin”, scările de pe care se rostogolea căruciorul de copil din celebra secvență. Apoi, briza aspră și mirosul mării. În fine, ar fi atâtea și atâtea prilejuri de nostalgie, dar nu vreau să mă las pradă ei. Privesc înapoi, cu luciditate, doar la lucrurile frumoase, ele mă hrănesc, îmi întrețin o stare de bine, de confort interior. Și îmi proiectez alte călătorii, în viitor, plăcându-mi să fiu însoțită de cineva drag, foarte apropiat. Plec cu băieții mei uneori, care au grijă, și atunci când nu suntem împreună, să-mi povestească și să-mi transmită vești și imagini de pe unde sunt.
Acum câteva zile, fiul meu cel mic era la Roma, și era atât de entuziasmat de tot ce vedea încât îmi mitralia, pe WhatsApp, poze de peste tot. Am fost încântată că se gândea la mine, că voia să-i împărtășeasc starea euforică. Mă bucur că le-am transmis copiilor mei gustul călătoriilor, al descoperirii unor alte lumi, și că nu se arată prea interesați de bunuri materiale, mulțumindu-se cu strictul necesar. Sunt alte valori mult mai de preț în viața noastră, și de asta vreau să fie conștienți clipă de clipă. De pildă, frumusețea și compasiunea. Nu știu dacă ele chiar ar putea salva lumea, dar sunt convinsă că îi pot face pe oameni mai buni.
