Acum are 68 de ani. In prag de a implini 69. S-a retras in casuta din sat, si sub bolta de vie, ne asteapta linistit, la dialog. Toata lumea ii zice „domnul invatator”. E Ioan Titaru, din Prisaca, comuna Beresti – Tazlau. 47 de ani a invatat elevi. 47 de ani a stat la catedra si a educat. 47 de ani si-a profesat meseria cu o dedicatie specifica dascalilor de la tara: blând, categoric, distins, calm. 47 de ani a fost Domnu’ Trandafir din Prisaca. O viata de om.
Ne-a intâmpinat cu un zâmbet larg. Era onorat ca ne-am interesat de Ioan Titaru, invatatorul satului. Ne-a spus ca doar elevii sai i-au mai produs asemenea emotii, atunci când i-au calcat pragul casei. Ii plac oamenii. Cel mai mult, copiii.
Altfel nici nu se putea. Nu avea cum sa se dedice cu trup si cu intregul suflet profesiei de dascal. A fost dascalul tuturor. Elevii lui au devenit parinti, acum sunt bunici, copiii lor i-au stat cuminti in banci, nepotii, la fel. Ce poate fi mai frumos?
A avut o profesoara printesa. Printesa in Rusia
„Va fac o marturisire. Nu mi-am dorit sa fiu invatator. Ma credeti?”, ne-a destainuit din start. Uimirea noastra l-a facut sa râda. Nu glumea. Si povestea a continuat. „De mic copil mi-am dorit sa fiu ofiter la Securitate. Numai ca eu ma vedeam spion in tarile externe, dar cred ca citisem prea multe carti. In 1962 era nevoie de cadre. Am gândit ca asa era mai bine, pentru ca ni se asigura totul.
Dar nu m-a lasat tata. Fara sa stiu, mi-a retras dosarul de inscriere de la Bacau. Atunci am fost foarte mâhnit, dar acum realizez ca daca nu venea acea decizie a tatalui, viata mea nu mai era asa de frumoasa ca acum.” A terminat scoala primara in sat, gimnaziul l-a facut la Tescani, iar liceul, la Comanesti, chiar in Palatul Ghika.
„Am fost a treia generatie care a facut liceul acolo. Iar la Tescani, am avut ca profesoara de limba rusa o printesa. Printesa Luiba Gluhova, refugiata din Rusia, in urma revolutiei din 1917, pe care Rosetti o adusese guvernanta la Tescani.
Insa modelul meu a fost profesorul de româna, Constantin Leca. Cred ca el mi-a indrumat pasii, pe el l-am avut mereu in minte când am ajuns si eu la catedra. Pâna si mersul imi devenise ca al lui”, ne-a mai marturisit.
A fost apoi armata, o postliceala pe invatamânt in Bacau, in 1975 a luat gradul II, in 1980, gradul I. Si 47 de ani a lucrat numai ca invatator in sat. „Inceputul a fost greu. Cu emotii. Aveam elevi cu parinti aproape de vârsta mea. Dar atunci erau alte vremuri. Copiii erau foarte seriosi, cuminti si invatau pentru ca stiau ca doar asta e sansa lor pentru o viata mai buna.
Sa nu uitam ca vorbim de micuti care contribuiau si la treburile casei, dar care isi doreau foarte mult sa stie carte. Multi mi-au ramas in minte si ma bucur când ii vad sau aud ca sunt impliniti, ca au familii si o viata buna”, ne-a mai precizat domnul invatator.
Cel mai aproape de suflet elev
Cel mai bun elev, cel mai aproape de suflet a fost Bogdan. Bogdan Titaru, fiul sau, acum in vârsta de 43 de ani. Dupa ce a trecut de primele patru clase avându-l la catedra pe tatal sau, a urmat gimnaziul in Bacau, Liceul „George Bacovia” in acea vreme, apoi Politehnica la Iasi.
Acum lucreaza la o multinationala, ca director de vânzari, si le-a daruit parintilor pe Tudor, „nepotul nostru din anul I la gradinita”, cum ii place sa spuna Ioan Titaru. Dar au fost si altii: Diana Manase, acum profesor de engleza, Ramona Cozma, economist, Laura Lichi, invatatoare, Laura Manase, educatoare, Loredana Avadanei, tot economist.
Si altii. Multi altii, acum doctori, ofiteri, ingineri. „Pe toti ii stiu. Ii urmaresc pe toti, pentru ca ii simt cu adevarat copiii mei”, ne mai declara Domnu’ Trandafir de la Prisaca. „Sunt copii buni pentru ca atunci scoala era scoala. Acum nu mai e.
Elevii nu mai par motivati, nu mai au modele sau au doar false modele, nu mai sunt curiosi, nu mai au simtul valorii. Si e pacat. Foarte pacat.” E implinit. Asa simte. Simte ca viitorul elevilor sai a fost croit inca din copilarie de el. Si s-a dedicat pentru asta, suta la suta. „Mi-au fost foarte dragi copiii.
Altfel nici nu reuseam sa le fiu asa de aproape. Simt ca totusi nu am trait degeaba. Ca am lasat ceva in urma”, a mai adaugat cu voce stinsa, tremurata in lacrimi. Si a lasat. Nu o spune numai el, ci si oamenii satului. El a fost si va ramâne „domnul invatator din Prisaca.”
