Nu o dată m-am trezit admonestat de câte un membru al vreunei reţele sociale care m-a întrebat, intrigat, de ce am scris despre un anume subiect. Altul nu am găsit? Cine m-a pus să scriu? De ce nu am aceeaşi părere cu el? De ce scotocesc după informaţii şi cum îmi permit să ajung la alte concluzii decât cele livrate oficial?
Cei mai mari duşmani ai adevărului nu sunt, cum am fi tentaţi să credem, politicienii. Deşi şi ei pot fi periculoşi pentru că omul politic este cel mai cumplit soi de mincinos: cel care-şi crede propriile minciuni. Un politician se minte întâi pe el şi apoi pe ceilalţi; fiindcă deja a început să creadă în propriile minciuni, când livrează gogoşi alegătorilor o face extrem de sincer pentru că el este convins că spune adevărul. Iar atunci când este criticat sau prins cu mâța-n sac, el se supără la fel de sincer, pentru că se consideră acuzat pe nedrept.
Adevăratul duşman al adevărului, însă, este omul obişnuit. Care nu pricepe că o persoană are dreptul la o opinie. Omul obişnuit, aşa cum s-a învăţat să meargă la medic doar ca acesta să-i confirme diagnosticul pe care şi l-a pus singur, ştie dinainte că o chestiune curentă este neapărat o spălare de bani, o faptă de corupţie, sau un şantaj politic. Dacă îi contrazici această iluzie se supără rău de tot şi îşi dă, brusc, seama că eşti un “vândut” că scrii la comandă “ălora”, că te-ai dat cu “ăia”. A scrie pentru a fi pe placul publicului este o formă de minciună pentru că eşti nevoit să ocoleşti adevărul doar pentru a mulţumi cititorul. Nu în ultimul rând, să ne uităm unde a ajuns televiziunea pentru că a decis să presteze doar ceea “ce vrea publicul”.
Cititorul trebuie lovit în moalele capului cu o bucată zdravănă de realitate care să-l facă să înţeleagă că nu trăim într-o lume bidimensională în care drumul de la A la B e o linie dreapta, ci într-un univers multidimensional în care din punctul A în punctul B poţi ajunge într-o infinitate de moduri. Realitatea este mai complexă decât ni se sugerează iar majoritatea evenimentelor pot fi explicate fără a introduce în ecuaţie ideea de “Deus ex machina”. (În teatrul antic, uneori, la finalul unei piese, o maşinărie cobora un actor care juca rolul unui zeu pentru a-l pedepsi sau răsplăti pe personajul principal. Această coborâre “din ceruri” a luat numele de “Deus ex machina”, zeul din maşinărie.)
Ştirile au prostul obicei de a fi independente de dorinţele unora sau altora; ceea ce se întâmplă în realitate nu ţine cont de ceea ce vrem să se întâmple.
Gânditul în şabloane este periculos.
