Codrin Pop, cunoscut jurnalist băcăuan, format în marea familie a cotidianului „Deșteptarea”, întregește rândurile tinerilor care și-au făcut un rost în Marea Britanie. În urmă cu șapte ani, a decis împreună cu soția lui că este timpul să facă/să încerce altceva. Se pare că Marea Britanie a fost alegerea potrivită, fiind amândoi vorbitori de limbă engleză. Spre surprinderea multora, Codrin a ajuns arbitru în UK și are propria lui afacere. Anul acesta a devenit tătic, iar această nouă provocare este imboldul de care cei doi părinți aveau nevoie. Le place traiul în străinătate, s-au adaptat, iar casa lor a devenit „acasă”. Rămâne dorul de părinți, de rude, de prieteni, însă viața presupune alegeri, iar alegerile înseamnă și sacrificii. Mica lui afacere îi ocupă aproape tot timpul, iar arbitrajul rămâne o mare pasiune, pe care o va lăsa doar când nu va mai putea să alerge.

R: Care a fost momentul decisiv ce v-a determinat să curtați străinătatea?

C.P.: În anul 2010, după 13 ani de jurnalism și salarii mici în țară, am decis împreună cu soția mea, Alina, că era timpul să ne oferim o nouă șansă și să încercăm să plecăm în altă țară. Nu eram disperați, ci doar sătui de o țară care nu ne oferea cine știe ce și de un sistem bolnav. Aveam un apartament și o mașină, dar pentru noi viața nu înseamnă doar patru pereți și patru roți. Simțeam nevoia să trăim într-un loc în care calitatea vieții și respectul față de cetățean să fie la alt nivel. N-a fost ușor să lăsăm acasă părinți și prieteni. Prima opțiune analizată a fost Canada, deoarece mă încurajase doamna Magdalena Manea, care conducea un ziar românesc în Montreal, publicație la care eram colaborator de la distanță. Însă distanța ne-a făcut să ne răzgândim și până la urmă am ales Anglia, pentru că amândoi vorbeam engleză fluent și este la doar trei ore de zbor de România.

R: Cum a fost începutul într-o țară străină?

C.P.: Am găsit oferte de locuri de muncă pe internet, iar în octombrie 2010 am decolat de pe Băneasa și am plecat în necunoscut, lăsând în România și pisica, pe care aveam să o „recuperăm” abia după mai bine de patru ani. Cum socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea … din Insulă, primele luni au fost o adevărată aventură, dar faptul că eram împreună și deciși să reușim a fost hotărâtor. La nici șapte ani distanță, avem o casă, o familie în creștere și o viață normală, confortabilă, într-o țară care ne-a oferit în șase ani și jumătate mult mai multe șanse, respect și satisfacții decât a făcut-o România în mai bine de 30 de ani. Locuim într-un oraș mic și liniștit, la 45 de minute distanță (cu trenul sau mașina) de Londra.

R: Cum a încolțit ideea propriei afaceri?

C.P.: După mai multe joburi mai mult sau mai puțin dificile în diverse domenii, de câțiva ani am o mică afacere cu produse electronice, lucrez pe cont propriu și mă ajută foarte mult și soția, când are timp, deoarece nu am ajuns deocamdată în faza în care să pot să am angajați. Faptul că sunt propriul meu stăpân (sau propriul meu angajat) îmi oferă libertatea de care am nevoie ca să arbitrez 2-3 meciuri de fotbal (adulți) în fiecare săptămână, iar vara (și nu numai), să particip, ca arbitru, la turnee internaționale de tineret.

R: Ai dus pasiunea pentru fotbal la alt nivel. Cum ai izbutit să ajungi arbitru în UK?

C.P.: Am devenit arbitru în anul 2012, pentru că îmi lipsea legătura cu fotbalul, pe care am avut-o din copilărie până m-am mutat în Anglia. Cum îmi era clar de mult timp că nu voi ajunge noul Duckadam, și nici secretul tinereții veșnice nu-l descoperisem, am pus punct carierei de jucător și m-am înscris la cursurile de arbitraj ale „The FA” (The Football Association – Federația Engleză de Fotbal). În 2012 am arbitrat primele meciuri și am început cariera la nivelul cel mai de jos, într-o ligă locală numită Leighton & District Sunday League, care are patru divizii și în care activează echipe de amatori din „județul” (county) în care locuiesc, Bedfordshire.

R: Mai ții minte primul meci?

C.P.: Primul meci a fost un amical între două echipe locale, în care am „strălucit” prin decizia de a refuza inițial un penalty și apoi a-l acorda, pentru că jucătorul care nu-l văzusem că faultase a ținut să-mi spună că, de fapt, faultase. S-a terminat totul cu bine. De atunci, am promovat de două ori, de la nivelul 7 („junior referee”) la nivelul 5 („senior county referee”), iar în prezent arbitrez în ligi regionale, în care participă echipe din 4-5 „counties” și suburbiile Londrei. Oficiez meciurile și din postura de „central”, dar și ca arbitru asistent, în funcție de nevoile ligilor în care arbitrez.

R: Care sunt cele mai importante competiții în care ai arbitrat?

C.P.: M-a bucurat enorm momentul în care am fost delegat, ca arbitru asistent, la meciuri din tururile preliminare ale FA Cup, cea mai veche competiție de fotbal din lume. Chiar și cluburile de amatori care trebuie să treacă de tururile preliminare iau fiecare meci în serios, iar orice partidă de FA Cup este o sărbătoare pentru întreaga comunitate locală. Până acum, FA Cup și FA Vase (a doua competiție knock-out a Angliei) sunt cele mai importante competiții în care am arbitrat, deja am câteva meciuri la activ. Sunt sigur că voi arbitra și meciuri la centru în FA Cup, cât de curând, pentru că în fiecare an progresez și devin un arbitru mai bun.

Codrin Pop a lăsat jurnalismul pentru arbitrajul în Regatul Unit al Marii Britanii

R: Cum descrii perioada de început în arbitraj?

C.P.: Ca orice început, primii pași în arbitrajul de aici mi s-au părut dificili. Chiar dacă vorbeam engleza fluent, mi-a luat aproape un an să mă obișnuiesc cu jargonul fotbalistic al englezilor, diferit de al nostru, și să vorbesc cu jucătorii și oficialii cluburilor „pe limba lor”. M-am simțit sprijinit de colegi și nu am fost privit într-un mod diferit, probabil și pentru că nu eram singurul străin care arbitrează la acest nivel. În fotbalul britanic „mic” ai ocazia să lucrezi cu arbitri de toate naționalitățile, nu doar englezi: români, scoțieni, italieni, sârbi, irlandezi, maghiari, turci, polonezi, ucrainieni. Suntem destul de aproape de Londra, care e un oraș multinațional.

R: Câtă pregătire necesită un arbitru?

C.P.: Arbitrajul – la orice nivel – necesită foarte multă putere psihică, o bună capacitate de comunicare dar și o pregătire fizică bună, pe lângă cunoașterea cât mai aproape de perfecțiune a Legilor Jocului de Fotbal. Cu cât avansezi în ierarhie, cu atât mai dificile sunt meciurile dar și probele pentru examenele de promovare. Nu există nicio probă fizică pentru a deveni arbitru de nivel 7 („junior referee”), dar testarea fizică este obligatorie dacă vrei să arbitrezi fotbal de un standard mai bun. În arbitrajul englez nu există limită de vârstă. Mi s-a întâmplat să fiu arbitru de centru la meciuri din fotbalul local, iar asistenții mei să aibă 60-65 de ani. Este o experiență deosebită să auzi direct „de la sursă” cum era fotbalul în Anglia în urmă cu 40 de ani. Sau să fii coleg de echipă cu arbitri care au oficiat cu ani în urmă pe Wembley sau în Liga a doua ori a treia (care nu se compară cu Liga a doua sau a treia din România, să fie clar!).

R: Cât de bine organizat este sistemul în UK?

C.P.: Fotbalul englez, chiar și la nivel local sau regional, este foarte bine organizat, delegările la meciuri se fac în general cu o lună înainte. Pentru ligile locale primesc delegările de la Bedfordshire FA, iar pentru meciuri din FA Cup sau FA Vase le primesc în sistemul centralizat al The FA, de la sediul central al federației. Există, evident, un sistem online de comunicare a rapoartelor de arbitraj, sancțiunilor disciplinare, etc. În general totul este conceput să fie cât mai simplu, rapid și ușor de folosit, inclusiv regulamentele de organizare a competițiilor în care arbitrez. În opinia mea (ca fost jucător în ligi inferioare de la noi), este mult mai mult fair-play decât la nivelul similar din România. De cele mai multe ori contradicțiile cu privire la o decizie de arbitraj se rezolvă după meci în barul clubului, la un ceai sau o bere. Dacă managerul (ori suporterul, ori jucătorul, ori antrenorul) și arbitrul chiar nu se pot pune de acord și văd faza diferit, de regulă concluzia este „Let’s agree to disagree”, urmată de o strângere de mână și o despărțire civilizată. Există, evident, și situații tensionate, și acte de indisciplină, dar și sancțiuni extrem de dure prevăzute de Legile Jocului și regulamentele ligilor.

R: Poți duce un trai decent doar din arbitraj?

C.P.: Da, poți, dacă activezi în Premier League sau măcar The Championship (liga secundă). Altfel, nici nu poate fi vorba, ai nevoie de un loc de muncă sau o afacere, pentru că din arbitrajul la nivel amator, local/regional, abia îți plătești facturile. Însă arbitru nu am devenit pentru bani, ci din dragoste pentru fotbal. Am descoperit și turneele internaționale de tineret, am devenit membru REFEX (o organizație daneză dedicată arbitrilor din toată lumea) și particip în fiecare an la 3-4 turnee în Europa și nu numai. Anul acesta am făcut o excepție și voi avea doar două turnee (Norway Cup – Oslo și Singa Cup – Singapore), pentru că eu și Alina am devenit părinți. În aprilie 2017 s-a născut micuța Mia. Din nou, faptul că nu lucrez pentru altcineva îmi permite ca pe lângă concediile cu soția și vacanțele în România, să călătoresc destul de mult și din dragoste pentru fotbal. Până acum am participat la competiții de tineret în Danemarca, Norvegia, Singapore, Franța, Cipru, Grecia. Contactul cu oficialii și fotbaliștii din alte țări mă ajută să cresc ca arbitru și să îmi fac prieteni noi în toată lumea.

R: Cât de înțelegătoare este soția cu un soț plecat atât de mult de acasă?

C.P.: Evident, 3-4 turnee pe an în alte țări înseamnă că am o soție extrem de înțelegătoare, care mă susține în ceea ce fac. Încerc ca pasiunea mea să nu ne afecteze concediile, iar până acum am reușit să ajungem împreună în Spania, Portugalia, Franța, Cehia și, evident, România. Ne plac țările calde și orașele frumoase. Planurile de viitor includ New York (orașul ei preferat) și Maldive, dar încerc să o conving să dea o șansă și dragului meu Singapore, un loc care m-a fermecat. Ne atrag aglomerațiile urbane, cât mai pline de viață. În Singapore m-au impresionat arhitectura, diversitatea (China Town și Little India sunt pline de culoare și arome), mâncarea, curățenia și oamenii, nu neapărat în această ordine.

R: Poate fi asociat visul american cu visul englezesc?

C.P.: Acum serios, munca în Anglia (și în alte țări) nu este pentru cei care visează la îmbogățirea rapidă. Sau la îmbogățire. Este pentru cei dispuși să muncească din greu și să facă sacrificii, pentru a avea o viață decentă, într-o țară care nu își bate joc de ei. Dar dacă vreți să ajungeți milionari, e greu de crezut că veți reuși muncind în străinătate. Eu n-am ajuns (și nu îmi pare rău!). Încă.

R: Despre jurnalism și alte capitole închise?

C.P.: După experiența căpătată la „Deșteptarea“, am fost câteva luni editorialist (voluntar) al ziarului Anunțul de UK din Londra (transformat apoi în Anunțul Românesc), însă recent publicația și-a încetat existența, din motive de ordin financiar. Jurnalismul este acum un capitol încheiat, însă un capitol care mi-a fost foarte drag și mi-a oferit multă experiență de viață și cunoștințe utile într-o mulțime de domenii. Și România îmi este foarte dragă, e țara în care m-am născut și am primit o educație bună, dar nu intenționăm să ne întoarcem. Fetița noastră s-a născut în Anglia și are mai multe șanse la o viață normală și plăcută aici, decât ar avea în România. Când ne vom pensiona, vom mai vedea, dar până atunci prefer să nu ne gândim la întoarcerea în România. Oricum, „never say never”…

R: Cum se vede „Deșteptarea” din Regat?

C.P. : „Deșteptarea”… Din motive de ordin practic citesc presa din România tot mai rar, însă atunci când caut noutăți legate de Bacău, deschid site-ul Deșteptării. De ce? Dintr-un singur motiv: oamenii care lucrează acolo. Pe mulți îi cunosc, am lucrat cu ei și știu că sunt jurnaliști de calitate, care își dedică aproape tot timpul unei munci dificile și frumoase, dar mai ales celor care le citesc articolele. Iar pentru asta le mulțumesc. Așadar, cotidianul „Deșteptarea” se vede de la Londra rar, dar cu drag și cu încredere în profesionalismul angajaților.

R: Cum privește românul fenomenul Brexit? Te afectează?

C.P.: Ehei, am putea vorbi zile întregi despre Brexit, dar mă tem că nu am ajunge nicăieri. Nu pot spune cum mă va afecta Brexit. Dar asta nu e grav. Grav e ca nici premierul Theresa May nu poate spune concret ce înseamnă Brexit și cum ne va afecta. Pe scurt, o decizie proastă pentru toata lumea, în opinia mea. Vom vedea. Până la urmă, pe pașaportul meu scrie „România” și „Uniunea Europeană”, și intenționez să îl păstrez până la sfârșitul vieții, să pot continua să călătoresc fără viză prin Europa. Nu mi-a fost niciodată rușine că sunt român, cel mult un pic jenă când aflu de conaționali care se fac de râs prin Europa. Așa că…„Brexit means Brexit”. Dar orice-ar fi, vorba poetului, bucuroși le-om duce toate!

loading...

Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ