Ca profesor, mă încearcă un sentiment de jenă atunci când constat faptul că învățământul românesc a devenit un fel de cobai etern. Uităm, desigur, esențialul: cobaii sunt Copiii noștri și Viitorul nostru.
Nimic, aproape nimic nu este întemeiat ca dezvoltare durabilă. Nu investim revoluționar în baza materială, în strategia didactică, în resursele umane, în Speranță. Cârpim; doar cârpim.
Și nu oricum, ci după toanele politice ale unor inși care disprețuiesc Învățământul, Educația, Cultura, Cercetarea. Birocratizăm excesiv și ne ascundem, kafkian, după statistici pe care, dacă le privești cu seriozitate, poți ajunge la balamuc. Veți spune că învățământul și educația sunt aproape peste tot, în lume, în mare criză. Așa este, dar pe mine mă interesează mai ales criza noastră, întrucât sunt și școli, precum cele norvegiene sau daneze, care nu cunosc oftatul nostru…
Într-o carte minunată, „Viitorul este deschis. O discuție la gura sobei” (Editura Trei, 1997), Karl Popper și Konrad Lorenz, spirite luminate ale secolului trecut, aruncă nuanțe interesante asupra acestei tragedii, într-o dezbatere la care au participat mai multe personalități. Multe dintre accentele critice ale discursurilor parcă ar fi rezultate ale evaluării sistemului educațional românesc… „Există deci, zice Popper, două stadii complet diferite ale învățării.
Primul este învățarea prin aventură, învățarea cercetătorului, a descoperitorului; celălalt este învățarea pe de rost (…) Există o deosebire uriașă între învățarea (…) care este întotdeauna o aventură și învățarea prin repetiție, care nu duce la nimic nou” (Op. cit., pag. 22-23).
Amar, același filosof al științei adaugă: „Cert este că pedagogia noastră se rezumă la bombardarea copiilor cu răspunsuri, fără ca aceștia să fi pus întrebări, în vreme ce întrebările lor nu sunt luate în seamă” (Ibidem, pag. 47). Fizicianul britanic Ivan Slade, asistent al lui Karl Popper, confirmă: „La vârsta de 12 ani l-am întrebat pe profesorul meu de fizică ce este energia. Astăzi știm că răspunsul la o asemenea întrebare este foarte dificil.
Însă profesorul meu nu a făcut nicio încercare de a-mi răspunde la întrebare. Acesta este un foarte neînsemnat exemplu luat din viața mea de școlar, întotdeauna când încercam să pun o întrebare critică nu primeam nici un răspuns” (Ibidem, pag. 102). Un cunoscut jurnalist austriac, Peter Michael Lingens, explorează și atitudinea universului didactic față de adevăr.
Există tendința fetișizării acestuia, îndoiala metodică, atât de mult îndrăgită încă de Socrate („Știu că nu știu nimic…”) sau de Descartes, nu este întotdeauna vedetă a abordării didactice. Magister dixit încă face legea. „Pentru societatea deschisă, spune Lingens, existența îndoielii vis-à-vis de faptul că noi deținem adevărul este vitală. Însă îndoiala vis-à-vis de faptul că putem descoperi adevărul reprezintă un pericol de moarte”(Ibidem, pag. 112). Karl Popper abordează critic/lucid și resursele educaționale:
„Atât timp cât mulți dintre profesori sunt înăcriți, ei îi înăcresc și pe copii și-i fac nefericiți. Profesorii aceștia rămân în școală până la vârsta de pensionare și răsuflă ușurați când ajung să-și încaseze pensiile. Atâta vreme cât în școală există profesori înăcriți, și nu puțini, care-și terorizează elevii din motive lesne de înțeles, fiind terorizați de superiorii lor, de inspectori – școala nu va putea fi bună”. (pag. 103). Din păcate, Karl Popper nu a trimis nicio săgeată către mediul politic, înăcrit și el, cel care gestionează ființarea sistemului educațional. Probabil că evidența aceasta este atât de… agresivă , încât nici nu mai merită osteneala unui discurs critic.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
