Era in toamna lui 1995. Mai exact, in septembrie ’95. Afara continua sa domneasca vara, dar in redactia cotidianului “Ultima Ora” isi dadeau coate toate cele patru anotimpuri. De fapt, in acele zile de inceput de toamna, vântul schimbarii sufla cu putere peste intreaga presa scrisa bacauana. Se faceau si se desfaceau ziare si redactii, planuri si aliante, colaborari si contracte de munca. “Desteptarea” tocmai fusese cumparata de Dumitru Sechelariu, care detinea si “Ultima Ora”, iar in vitrinele chioscurilor isi faceau loc doua noi publicatii: “Informatia” si “Monitorul de Bacau”. Cei mai multi jurnalisti de la “Desteptarea” migrasera spre “Informatia”, in timp ce “Monitorul” decimase literalmen-te “Ultima Ora”. Eram printre putinii care refuzasera oferta “Monitorului”. Nu-mi fusese tocmai usor. Cei mai buni colegi plecasera la noul ziar care se anunta drept un adevarat “dream team” local. Salariile de acolo erau mari. Pe masura planurilor, dar si a numelor din caseta redactionala; de la 300.000 lei in sus. Eu tocmai renuntasem la cei 350.000 pe care mi-i propusese redactorul-sef L. A., ramânând la suma de 180.000 lei pe care o incasam la “Ultima Ora” si la promisiunea ca ne vor creste, in curând, si noua lefurile. La drept vorbind, nu ma tinuse in loc doar promisiunea, altfel una destul de vaga. In fond, “Ultima Ora” era un ziar mic. Cât putea sa ne dea? 250.000, hai 275.000… Ma simteam insa bine aici, unde ma bucuram de o libertate (redactionala si nu numai) totala. Mi-era greu sa plec. Si n-am facut-o, chiar daca tentatia financiara si provocarea jurnalistica mi-au adus câteva nopti albe. “N-o sa-ti para rau ca ai ramas”, m-a asigurat directorul ziarului intr-una din diminetile acelui septembrie. Pe la vreo 11.00 a venit vestea care a ravasit hârtiile de pe birouri: s-au marit salariile! “Acum sa vedem si cu cât”, mi-a facut cu ochiul seful sectiei “Social”, Fl. C, care spusese si el “nu” Monitorului. Marturisesc ca am ramas cam descumpanit când mi s-a comunicat, in scris, noul salariu: 225.000 lei. Dezamagirea nu a durat insa mult! Imediat dupa prânz s-a stârnit o noua pala de vânt: 275.000 lei. “Merge si asa! Si mai merge si o bere la terasa, ce zici?”, mi s-a adresat Fl. C. Berea n-am apucat insa sa o bem. Furtuna a trântit usa de perete: “A venit Sechelariu! E in birou la director si vrea sa vorbeasca cu sefii de sectie. Hai, urgent!”. Dintre cei patru sau cinci sefi de sectie, doar eu si cu Fl. C. eram in redactie, ceilalti fiind plecati pe teren. Am mers in biroul directorului unde se mai aflau redactorul sef si adjunctul acestuia. Seche statea la birou, pe scaunul directorului. Fuma si vorbea. Vorbea si fuma. Era, asa cum zic italienii, “un fiume di parole”. “Baieti, am planuri mari! Stiu ca ati avut oferte din alte parti si ma bucur ca le-ati refuzat. Vom face o redactie trasnet aici. Chiar daca am cumparat si Desteptarea, Ultima Ora ramâne pe primul loc in sufletul meu”, a spus Sechelariu. “Torentul” a inceput sa vorbeasca apoi despre investitii. Curgeau la vale masini, tipografie, pagere, statii Motorola, salarii… “Veti avea salarii OK, de ziaristi adevarati. Apropo, le-ati marit salariile, asa cum v-am cerut?”, s-a intors catre cei din conducere. Redactorul-sef a inceput sa dea din colt in colt: “Sa vedeti, ne-am gândit…” Seche l-a intrerupt, nerabdator: “Da sau nu?”. Omul nostru a continuat sa mustaceasca: “Stiti, inainte aveau toti sub 200.000 lei si am considerat ca ar fi bine…”. A fost momentul in care Fl. C. mi-a dat un ghiont, soptindu-mi: “Presimt ca astia ne-au dat mai mult decât trebuia! Probabil ca au depasit plafonul si nu stiu cum sa i-o zica lu’ Seche ca iese cu nasoleala. Daca-mi taie leafa, am taiat-o si eu la Monitorul…”. Glasul lui Sechelariu s-a ridicat din nou: “Concret, cât?” . “Pai, 275.000 de caciula” a raspuns, cu un fir de voce, redactorul-sef. S-a lasat o tacere grea, care parea sa ne gaureasca timpanele. Slava Domnului ca n-a durat mult. “Ce-am vorbit eu cu voi? Ia spuneti, ce-am vorbit?”, s-a incruntat Sechelariu, strivind tigara in scrumiera si trecându-si nervos mâna prin par. “N-am fost clar? Nu v-am spus sa le mariti salariile? Astia-s ziaristi adevarati, nu trompete! Pai, ei trebuie sa duca grija subiectelor de presa, nu a banilor. Trebuie sa aiba mereu buzunarul plin: pentru a intra intr-un restaurant, pentru a onora un pont, pentru a se deplasa cu un taxi… Intelegeti? Si voi ce faceti? Le dati câte 275.000 lei si aveti impresia ca ati facut gaura in cer. Hai, sa n-o mai lungim atâta…Cât are un sef de sectie la Desteptarea?”. “450.000” a venit raspunsul de undeva de la câtiva kilometri distanta. “450.000? Ei bine, de acum inainte, la Ultima Ora sefii de sectie vor avea 500.000. Ne-am inteles, da?”. Eu si cu Fl. C. am simtit cum ne cufundam in canapeaua-coltar din biroul directorului. Dumitru Sechelariu ne-a zâmbit, amuzat de perplexitatea noastra: “E bine asa, baieti?”. Si, fara a mai astepta raspunsul, s-a intors spre cei din conducere care modificau de zor cifrele: “Si sa nu uitati ca astia-s baietii mei. Sa aveti grija de ei!”.

***

Am ramas unul din “baietii” lui Dumitru Sechelariu in toti acesti aproape 18 ani care au trecut de la acea zi luminoasa de septembrie. El m-a apreciat, numindu-ma, in mod public, ziaristul sau preferat, iar eu l-am respectat, chiar si atunci când n-am fost de acord cu deciziile sale. Intre noi au existat si unele contre. Din fericire, n-au fost multe. Si nici foarte taioase. “Daca imi esti prieten, nu-mi cere nimic” statea scris in biroul sau de primar al Bacaului. Nu pot spune ca am fost prietenul lui Dumitru Sechelariu; nu cred ca am stat vreodata, doar noi doi, la o cafea si cu atât mai putin la un sprit. Pot spune in schimb cu certitudine ca, exceptând un episod din ianuarie 2000, când i-am solicitat sprijinul in privinta unei deplasari in interes de serviciu, nu i-am cerut niciodata nimic: nici bani, nici functii si nici favoruri. Pentru a merge insa cu sinceritatea pâna la capat, trebuie sa recunosc ca, daca as fi avut vreodata nevoie de ajutorul sau, n-as fi ezitat sa i-l cer. Si, cu siguranta, ca l-as fi primit fara niciun fel de problema. Pentru ca Dumitru Sechelariu a fost un om generos, iar eu am fost unul dintre “baietii sai”.

Dan Sion


Raspunderea juridica a comentariilor revine in totalitate autorilor. Inainte de a comenta, cititi Standardele comunitatii! Nu vom accepta comentariile rasiste, xenofobe, care indeamna la ura sau care incita la violenta. In cazul in care considerati ca un comentariu deja aprobat ar trebui eliminat, va rugam sa ne instiintati folosind acest formular.

LĂSAȚI UN MESAJ