Deloc întâmplător, despre politicienii noștri și ale lor isprăvi nu am câtuși de puțin chef să scriu. Pentru că m-aș indispune într-un mod inutil, mi-aș strica ziua. Și la sfârșit de săptămână nu-mi trebuie asta, dimpotrivă, am nevoie de o stare bună, vreau să-mi creez momente plăcute.
Deși, aș putea vorbi despre o excepție. A existat un politician pe care l-am admirat mult cândva. Iar sentimentele mele nu s-au schimbat nici acum, ba dimpotrivă, ele s-au consolidat în timp, au devenit mai puternice în marea criză actuală de lideri autentici, charismatici. Personalitatea la care mă refer este Vaclav Havel. S-au spus multe lucruri frumoase, de-a lungul timpului, despre omul Havel, dar unul dintre ele mi-a rămas adânc întipărit în minte, şi-l reproduc: „singurul politician a cărui fibră umană nu a fost alterată de exerciţiul Puterii”.
Am auzit apoi, în nenumărate rânduri, cum se tot deplângea faptul că noi nu am avut un Havel. Dar îl meritam, oare? Pentru că, se ştie, fiecare popor are conducătorii pe care-i merită. Fostul preşedinte ceh era un umanist erudit, un scriitor cu un verb plin de forţă, un om sensibil şi de o înaltă moralitate. Un disident adevărat, care-şi profesa convingerile, îşi trăia ideile, nu renunţa la idealuri, detestând demagogia, falsul, mistificarea.
Havel a fost ceea ce se cheamă o conștiință.Nu şi-a trădat niciodată credinţele, luptând pentru ele până la capăt, nu a făcut compromisuri, nu a cedat tentaţiei de a deveni un fel de star mediatic, în pofida unei evidente, copleşitoare chiar, charisme. Era un om întreg, integru, de o cuceritoare simplitate şi naturaleţe. Detesta locurile comune, poncifele, avea firesc, umor şi candoare. Piesele lui de teatru, fermecătoare prin inteligenţă, spirituale, vivace, au o caldă umanitate.
Sunt multe lucruri de reţinut din dramaturgia lui Havel, în primul rând, ideea că răul profită de libertate mai mult decât binele. Această îngrozitoare libertate a răului, născută din indiferenţa faţă de celălalt, din incultură, în ultimă instanţă, îi stârnea cele mai mari îngrijorări scriitorului.
Stilul său e foarte personal şi de o mare originalitate, amestecând elemente de satiră politică necruţătoare, cu un umor svejkian şi cu o profunzime kafkiană, după cum a remarcat cunoscutul critic de teatru, teoretician al absurdului, Martin Esslin. Havel a caricaturizat în piesele sale (amintesc Plecarea, Largo desolato, Garden party, Apa, Ispita) tot ce îi apărea drept aberant şi periculos, deopotrivă: malformaţiile unui sistem, birocraţia sufocantă şi tentaculară, şmecheria crasă a profitorilor, având drept tragică urmare înstrăinarea omului, transformarea acestuia într-un executant, un soi de robot, prin reificare.
Tragi-comicul din piesele sale este motivat în cartea de eseuri Tulburând pacea, astfel: “Este dificil să explici, dar fără râs noi nu am fi pur şi simplu capabili să facem lucruri serioase. Dacă i se cere cuiva să-şi croiască seriozitatea dramatică a feţei în raport cu seriozitatea problemei cu care se confruntă, el s-ar pietrifica în scurtă vreme şi ar deveni propria statuie”.
Sunt de luat în seamă spusele lui Havel, pentru care cuvântul cheie era „responsabilitate”, într-un timp în care prea mulţi indivizi se cred importanţi, risipind vorbe mari, fluturând promisiuni deşarte, dar nefiind în stare de nicio acţiune concretă și benefică. Ceea ce se vede este doar lățirea haosului, desigur, urmare a iresponsabilității acelora care se gândesc doar la propriile interese, la profitul personal.
Pentru că ei s-au desprins de mult de cei mulți, fără putere (într-o democrație fără democrație), devenind niște mandarini ai sistemului. Oare când va începe cu adevărat curățenia în țara asta plină de atâta mizerie, aflată la cheremul incompetenților, șmecherilor, corupților până la măduvă? Care se înmulțesc pe zi ce trece într-un climat călduț, amorțit, resemnat. Îmi imaginez câteodată o tornadă care să-i măture, să-i spulbere pe toți, doar-doar li s-or șterge urmele.
