E un adevăr banal faptul că, în vremurile noastre, intelectualii nu mai sunt la modă (a se vedea hăhăiala grobiană de pe forumuri când este vorba despre unii dintre aceştia, imensul dispreţ cu care sunt trataţi „telectualii”). Ei erau figuri centrale în anii ’60 -’70, când pe scena lumii occidentale evoluau Sartre, Camus, ca să amintesc doar doi faimoşi „directori de conştiinţă”, intelectuali nonconformiști, oameni de acțiune prezenţi în viaţa publică, influenţând-o prin ferme, chiar vehemente, în unele cazuri, luări de poziţie, prin discursuri mobilizatoare. Din păcate, nici „şcoala nu mai e la modă”, aşa după cum am auzit spunându-se, deseori, mai ales după publicarea rezultatelor dezastruoase de la simulările de examene. Dar nu am să scriu despre învăţământ, abandon şcolar, despre lipsa de motivaţie a tinerilor, pentru că tema e mult mult prea gravă şi complexă pentru un singur articol. Și nici despre enorma brambureală care este în sistem, amenințat acum de niște noi legi cu capital distructiv. Sunt specialiști care cunosc bine ce se întâmplă și știu ce spun, păcat că nu sunt ascultați. Eu aș vrea să spun câteva vorbe despre ceea ce se numeşte „intelectualul mediatic”, analistul, formatorul de opinie, moderatorii de emisiuni, ei fiind cei care i-au înlocuit pe intelectualii de modă veche (oameni înţelepţi, profesori, consilieri morali, sfătuitori, „eminențe cenușii”). Cei care apar la televizor trebuie să fie telegenici, în primul rând, „să dea bine pe sticlă” şi să aibă debit verbal. Să emită nişte păreri pe care se presupune că le aşteaptă publicul, că doar el face mult-doritul rating. Rolul acestor personaje publice de pe la diverse televiziuni este unul foarte important, pentru că ei pot influența publicul ascultător, atât de ușor de manipulat. În mod normal, oamenii aceştia care judecă evenimente, personalităţi, ar trebui să aibă, dincolo de cultură generală, cunoştinţe de specialitate în diverse domenii şi o educaţie corespunzătoare funcţiei lor publice. Iar pentru oamenii de presă acest lucru presupune un limbaj cel puţin adecvat, corect, obiectiv, fără derapaje. Că doar vorbesc în faţa naţiei, nu în cine ştie ce bătătură sau la ei în bucătărie. Când colo, nu de puține ori, auzi exprimări de-a dreptul grobiene de la indivizii care prestează pe la unele posturi de televiziune, mai cu seamă la cele care se laudă cu cele mai mari audienţe. Ar trebui să nu asistăm indiferenți la atâta degradare a comportamentului în spaţiul public, să nu ne obișnuim cu inacceptabilul, deși mă tem că linia a fost deja trecută.
La noi, despre lucrurile bune, despre faptele remarcabile, așa puține cum sunt, aproape că nu se discută, în schimb se vântură nimicul și se face vâlvă mediatică din niște idioțenii, din „buhnicisme”.
Se trece ușor peste evenimentele culturale, abia dacă sunt amintite.
De pildă, s-a scris foarte puțin despre aniversarea lui Gabriel Liiceanu, în mai, când a împlinit 8o de ani. E adevărat, un gânditor incomod, un ins antipatic pentru multă lume, dar un cărturar căruia nu poți atât de ușor să-i negi meritele reale. Da de unde!, asta zic eu, în mare mea naivitate, pentru că s-au găsit persoane care s-au grăbit să-l atace, numindu-l „infractor cultural”. Să-l tăvălească, să șteargă cu el pe jos, cum se zice pe maidan.
E nevoie, cred, în viaţă, dar mai ales în spaţiul public, de o minima moralia (expresie care a fost folosită de filosoful german Theodor W. Adorno, şi poate fi întrebuinţată de oricine îi cunoaşte sensul). E nevoie să ne respectăm valorile, elitele, fără de care nicio societate nu progresează. Altfel mergem aiurea (în turmă), către nicăieri.
Vânturarea nimicului
