Un sincer „Mulțumesc”. O zi din viață sprijinită de medic

    Dimineața se anunța a fi una obișnuită. Pe la prânz, telefonul se scutură nervos și o voce cunoscută spune că mama are nevoie de medic! Nu poți să stai pe gânduri…. Fuga la mașină și direcția… Vaslui. Drum greu… Afară începuse a cerne ceva din pâcla lăptoasă, pentru ca mai apoi să cadă folostoace de nea. Motorul toarce, nu se lasă, iau pacienta și… înapoi la Bacău.

    Plouă de-a binelea, dar apa nu apuca să se strecoare pe niciunde fiindcă îngheța. Polei…. Sticluș… oameni mergând cu grijă spre treburile lor.

    La UPU nu mai pridideau salvările, de multe ori însoțite de mașini de poliție.



    Prioritate… accidentele… cazurile grave. Garda, pacienți, fișe de observație, zdrăngănit de instrumentar, mănuși, decizii delicate, fermitate.

    Deodată, o voce caldă strigă un nume….e al mamei mele. E doctorul FRANȚ. Observă, palpează, decide! De urgență în sala de operație. Nu e timp de pierdut… Anunță chirurgul de gardă. Când ajungem noi pe secție, deja erau pregătirile făcute.

    În fața mea, UN ÎNGER, un om frumos la chip și suflet. Îmi explică ce se va întâmpla, îmi promite că va face tot ceea ce este posibil, ca și cum mama mea este mama sa. Aveam să constat mai târziu că are multe mame și mulți tati pe care îi tratează cu același respect cuvenit, cu forța omului care știe prețul vieții deși poate că de multe ori ar avea mâinile „legate” de vreo lipsă ce nu i se poate imputa.

    Se numește ANCA HOLTEA și mi-a spus că diagnosticul e complicat, riscurile sunt majore și poate fi posibil…. Aud același lucru și din gura doamnei doctor COBZARU, responsabilul cu viața în ATI. Trebuie să las un număr de telefon în caz că…

    Doamne ferește! Ascult, filtrez, îmi amintesc: mama mea are șapte vieți. A trecut anterior prin șapte operații la fel de grele, știu că e furioasă fiindcă a venit alta la rând și nu ar mai fi vrut să viziteze spitalul. Nimeni nu are timp de pierdut…., medicii nici atât, deci…la treabăăă!!!!

    Nu, nu a sunat telefonul până a doua zi dimineață, dar eu m-am dus să văd cu ochii mei MINUNEA. Mămuca mea era pe salon, „dotată” cu fel de fel de accesorii, pe buze cu o întrebare curajoasă: „Când plec acasă?” Chipurile celor două doctorițe, ale asistentelor, infirmierelor erau marcate de oboseala evenimentelor de peste noapte.

    În ochi aveau o strălucire specială, aparte, aceea pe care ți-o dă faptul că nu ai pierdut în sală pe nimeni din mână! Aceastaaa… da VICTORIE! Așa da… MÂNA DE AUR! Oamenii ADEVĂRAȚI pot schimba destine!

    E de datoria mea să vă spun, dragi cititori, că nimeni nu a gândit vreodată că o bătrână de 81 ani nu e o prioritate, că nu există medicație și tot ceea ce e nevoie în astfel de intervenții. Nu s-a pus problema de ceea ce se aude adesea ca ponegreala asupra medicilor. Oamenii aceștia sunt OAMENI. Trebuie să avem încredere că ei pot schimba în bine lucrurile care la un moment dat pot merge prost…

    Sunt LUPTĂTORI adevărați!

    Nu există niciun cuvânt care să poarte cu sine toată MULȚUMIREA și GRATITUDINEA care se cuvin salvatorilor! Pot doar să spun cu drag: CHAPEAU!

    Clemansa Măucă

    Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității"