Faptul că niciunul dintre candidații partidelor tradiționale nu a intrat în turul al doilea al alegerilor indică fără echivoc faptul că sistemul politic francez și-a atins limitele și are nevoie de o restructurare radicală înainte de a colapsa într-o dictatură.
E prima dată de la instaurarea celei de cincea republici, în 1958, când Franța va avea un președinte care nu face parte din niciunul dintre partidele tradiționale. Emmanuel Macron, fost ministru socialist al economiei, artizanul unor reforme dure, eufemistic numite “business-friendly”, care au scos francezii în stradă, a candidat independent.
În finală s-a calificat și Marine le Pen, liderul partidului Frontul Național, categorisit de unii de extremă dreaptă, dar care ar în program reforme de stânga cum ar fi naționalizările. Oricum ai lua-o, turul doi este ciudat și are oarece similitudini cu celebrul tur doi al prezidențialelor din 2000, din România, când Iliescu s-a luptat cu Vadim.
Putem să ne amintim și ceea ce s-a întâmplat la alegerile din Olanda, unde pericolul extremei drepte a fost folosit ca sperietoare pentru ca, în final, partidul premierului Mark Rutte să învingă. Oricare dintre ei va câștiga, situația va fi la fel de dificilă. Un Macron fără un partid politic în spate nu va putea conduce Franța bazându-se doar pe marketingul care l-a ajutat să acceadă în turul doi.
Nu va mai putea să se declare anti-sistem în momentul în care va face parte din sistem. Și va avea nevoie de sprijinul Parlamentului pe care îl va obține destul de ușor pentru că astăzi nici în Franța nu mai este respectată doctrina politică. Problema este care va fi prețul pe care-l va plăti Franța și cetățenii săi pentru ca Macron să poată conduce țara.
De cealaltă parte, Marine le Pen, catalogată ca extremistă de dreapta, putinistă și așa mai departe, are un program naționalist care bate mai mult cu extrema stângă. Fiecare dintre cei doi vede rezolvarea crizei economice în felul său propriu: Macron vrea mai multă putere pentru companii, Le Pen, mai multă putere pentru Stat. În spatele fiecăruia stau interese interne, dar și externe divergente, ceea ce transformă confruntarea locală într-una internațională.
Criza economică, criza Uniunii Europene, războaiele din Orient în care s-a amestecat și Franța, criza din relațiile cu Rusia, toate acestea pot fi un catalizator la fel de puternic ca războiul din Algeria care a dus la prăbușirea celei de-a patra republici franceze. Pentru că politica nu se mai face de multă vreme pe baze ideologice, iar în Franța, ca peste tot în Europa, nu mai există politicieni, ci doar oportuniști. Sau agenți acoperiți.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
