Imbatrânim. E cursul normal al vietii. Timpul nu-l mai poti intoarce, nici ridurile sterge de pe fete ori reumatismul scoate din oase. Nu acum. Poate peste ani, si numai daca stiinta ne va oferi leacurile necesare. Partea proasta e ca, din urma, nu mai vin acele forte proaspete care sa le ia locul celor care, intr-o buna zi, vor pleca in lumea umbrelor.
Nu se mai nasc nici prunci, iar cei care se incapatâneaza sa respire aerul panetei, se sting la scurt timp, nici macar stiinta medicala neputând sa-i ajute. Din pacate, cei in care batrânii si-au pus incredere ca le vor fi sprijin in perioada de final a vietii au ales sa plece prin alte parti. Pentru ca, nu-i asa, perspectivele unei vieti cât de cât civilizate, indestulatoare (nu zic luxoase) sunt atât de inguste, incât mai toti feciorii nostri sunt, acum, plecati cu sutele de mii, prin alte parti.
Prin ’90, plecau in grupuri, la fel ca si arabii, in zilele noastre, doar ca nu aratau aceeasi disperare. Si nu s-au dus neparat la bine, caci stie toata lumea la câte umilinte au fost si inca mai sunt supusi, bietii de ei. Trist este ca si cei care au fost nevoiti sa ramâna in tara, nici ei parca nu mai au vlaga.
Nu le mai simti acea energie tinereasca, acea placere de a-si trai viata din plin. De casatorii, mai putin, caci nimeni nu vrea sa-si ia o obligatie in plus. Si nici de suficiente resurse financiare nu prea dispun ca sa-si poarta organiza macar o cununie civila mai de soi, ca despre nunta nici nu se pune problema. Cândva, celor de vârsta mea, si un simplu casetofon sau o chitara mânuita cu drag in parcuri sau pe bancile din fata blocului ne ofereau suficiente motive de a iubi viata.
Chiar daca pâinea se gasea cu portia, salamul era numai din soia, apa minerala, doar pentru tratament, si nu un sprit de vara, iar pentru multi, televizorul, un obiect SF. Acum, internetul – de neinchipuit in urma cu un sfert de secol – e la liber, telefon (mobil, nu cu fir, pentru care, inainte, asteptai ani la rând ca sa ti-l instaleze) are si ciobanul din vârf de munte, iar masina nu mai e un lux. Si, totusi, românii tineri nu sunt mai fericiti, si nici parintii lor care simt cum li se stinge neamul.
Totul, multumita celor care ne hotarasc destinele de 25 de ani, care s-au ingrijit doar de burtile lor, lasându-i in bataia sortii pe milioanele de românasi.
