„Un bărbat și…cam multe femei” este o cunoscută comedie a lui Leonid Zorin, pusă în scenă de regizorul Bogdan Ulmu. Căruia îi place acest text, din moment ce revine la el, după ce l-a montat pe scena de la Ateneul Tătărași, acum vreo trei ani. Și are și motive să-i placă, fiindcă „Un bărbat și mai multe femei”, cum este titlul originar al piesei, este o savuroasă comedie lirică de-a râsu-plânsu, veselia fiind subminată de tristețe, așa cum se întâmplă în viață de cele mai multe ori. „Râd ca să nu plâng” spunea un comediograf de geniu.
Așa cum notează în programul de sală Bogdan Ulmu, profesionist cu o bogată experiență de teatru, scriitor, profesor universitar, în plus, un fin umorist, comedia lui Zorin este complexă, având „două paliere de abordare: unul amuzant (necazurile unui bărbat obișnuit, care descoperă dragostea extra-conjugală) și altul grav – omul nu putea opta, în URSS, pentru fericire: familia, colegii de serviciu, vecinii decid dacă are sau nu voie să viseze”. În puține cuvinte este concentrată aici tema piesei, substanța ei atât de omenească, simplă, caldă. „Un bărbat și…cam multe femei”, după cum nuanțează, ironic, Bogdan Ulmu, nu are cum să nu placă spectatorilor, cărora le vorbește direct, ca de la om la om, despre probleme care îi frământă, despre nevoia de iluzii, de visare, și mai ales despre spinoasa chestiune a fericirii. La care, personajul principal, umilul Akadie, nici nu îndrăznește să viseze. El are de rezolvat numai lucruri mărunte, banale, agasante, de rutină.
Până când, cicălit de soție, se hotărăște să meargă la un cabinet medical, pentru a obține un certificat de sănătate mintală. Din punctul acesta, situațiile comice curg, se înlănțuie, omul nostru trăind cele mai neașteptate, mai surprinzătoare aventuri. Ca să-și trateze surmenajul, pleacă la Ialta, la un sanatoriu (cu un bilet de care-i face rost o colegă de serviciu, de la sindicat), unde o cunoaște pe poeta Marina Istomina, având cu ea un nevinovat flirt estival, de concediu. Dar poeta, năbădăioasă și teribilistă, fantasmează enorm și, după ce-l zguduie pe bărbat, scoțându-l nițeluș din zona lui conformistă, căldicică, mai și scrie la gazetă tot felul de năzbâtii poeticești, în care neajutoratul Akadie apare ca un Casanova, nici mai mult, nici mai puțin. Cum toate poemele aiuritei făpturi au data precisă când au fost concepute, și cum Akadie (făcând-o pe grozavul) îi relatase ceva soției despre întâlnirea cu o femeie care-l apreciază, consoarta intră la idei și suferă amarnic, crezându-se înșelată. Dar lucrurile nu se opresc aici, toată lumea citește gazeta cu poemele incriminatorii și omul nostru se trezește pus la stâlpul infamiei. Asta în timp ce cunoaște nu mai puțin de opt ipostaze ale femininului. O femeie e ștearsă, placidă, alta-i exaltată, una-i autoritară, despotică, alta e romantică, visătoare. Mă rog, parcă tot eternul feminin în diversitate lui năucitoare cade pe capul lui Akadie și-l zăpăcește total. Până la final, desigur, care e unul sentimental, fericit, cu revenirea bărbatului la matcă, la familie, că doar asistăm la o comedie lirică.
Piesa lui Zorin, care are excelente partituri actoricești, a fost jucată în mai multe variante. Unii regizori au distribuit o singură actriță pentru cele opt roluri diferite, alții au distribuit chiar opt. Bogdan Ulmu e la mijloc, el „optând”, original, pentru trei interprete. Spectacolul decolează lent, în decorul alb, minimalist, dar eficient, funcțional și sugestiv al lui Cris Ciobanu, cu un atractiv moment muzical- coregrafic (cam lung însă). De coregrafie s-a ocupat, profesionist, ca de obicei, Simona Baicu. Și tot ea a ales, inspirat, ilustrația muzicală.
În rolul lui Akadie, cel mai dificil, pentru că stă tot timpul în scenă, fiind și povestitorul, totodată, evoluează Ștefan Ionescu (el fiind și asistent de regie). Actorul are datele personajului, figurând convingător un tip banal, greoi, un ipohondru timid, stângace, derutat de mulțimea de femei care vor ceva de la viața lui. Ștefan Ionescu se achită conștiincios de partitura sa, având câteva reușite scene comice, dar e cam monocord, totuși. Bine conturate sunt personajele pe care le animă Anca Bucșă, izbutite fiind portretele doctoriței psihiatre isterice, și mai cu seamă cel al poetei zbuciumate și trăiriste Istomina. Scena din tavernă e colorată, și are haz, deși se putea scoate mai mult efect comic din ea. În rezolvarea rolurilor care i-au revenit, Marlene Duduman pune multă poftă de joc, o plăcere vizibilă, dar și multe accente bufe. Este ceea ce trebuia să fie, o femeie mai ștearsă, insipidă (așa cum sunt, de regulă, nevestele), cu câteva melodramatice ieșiri, Nina Ionescu. Care își ia, totuși, revanșa, în final, conchizând, mărinimoasă, și cu indulgență, că, „toți bărbații sunt naivi”.
„Un bărbat și…cam multe femei” e un spectacol curat, limpede, care nu suprasolicită, nu actualizează nimic forțat, de dragul actualizării. E lucrat atent, are accente juste, dar impresia pe ansamblu e nesatisfăcătoare. Ceva lipsește, ceva ce se numeste: ritmul, nervul spiritual, detașarea ironică, farmecul.
[/lock_content]
