Acasă Blog Pagina 3675

Lunga calatorie de la „mother” la „mama” a lui Anthony Laberge

    de
    Silvia Patrascanu
    -

    Nascut in România, infiat in Canada, un tânar a parcurs 7500 km ca sa-si cunoasca familia biologica

    A coborât din masina vesel si a pasit, usor nerabdator, spre intrarea principala a cladirii. Un flacau frumos, cum se spune la noi, in Moldova, frumos si inalt, care venea din Canada ca sa-si vada mama naturala.

    Nu avea cum sa si-o aminteasca deoarece fusese despartit de ea când avea doar sapte zile. Cristi, devenit Anthony, a pasit in holul institutiei in care ea ajusese deja si il astepta. Fiul era insotit de fratele sau canadian si de un unchi, iar Larisa, mama sa, de Mariana, sora mai mica a lui Anthony, si de o ruda.

    S-au intâlnit intr-un birou de consiliere al Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, o zona neutra, in prezenta unui psiholog, a sefului serviciului “Adoptii” si a unui translator. Au urmat clipe incordate, in care tacerea devenea, treptat, de nesuportat. Se priveau si nu stiau ce sa-si spuna.

    “Daca mama doreste sa ma intrebe ceva, orice, poate sa o faca, eu sunt deschis”, a spus Anthony, inrosindu-se. Femeia nu l-a intrebat nimic, dar a marturisit, cu o voce scazuta, ca i-ar placea ca Anthony sa vina la tara, pentru ca si celelalte doua surori doresc sa-l cunoasca. ”Acum au ore, sunt la scoala, dar dupa-amiaza vor fi acasa”, a adaugat tânara femeie, timid. “Sigur, vreau sa vin”, a asigurat-o Anthony.

    “Aveam doar 15 ani când l-am nascut”

    Anthony Laberge sau Anthony Cristi Laberge, caci ii place sa foloseasca si numele românesc, are 19 ani si traieste in Quebec, Canada. S-a nascut in decembrie 1995 in Bacau, a ajuns in Leaganul nr. 1, iar in ianuarie 1998, la Pro Familia, unul dintre cele mai moderne centre de plasament, la ora aceea. Larisa, mama sa biologica, era din estul judetului, o zona destul de saraca, dar nu acesta a fost motivul despartirii.

    “Aveam doar 15 ani când l-am nascut, iar tatal lui nu a mai vrut sa auda de mine când a aflat ca voi avea un copil. Nici parintii lui, care erau bogati, nu ne-au acceptat”, explica Larisa. Si propria familie a abandonat-o, refuzând sa o primeasca acasa cu un copil din flori. “Fratele meu, care are acum 54 de ani, s-a ocupat de toate formalitatile.” Cristi a fost institutionalizat, iar in februarie 1999, la trei ani, a fost adoptat de o familie din Canada.

    “Dupa 12 ani am facut greseala sa ma impac cu tatal lui Cristi. Au urmat sase ani de certuri si batai. Era de nesuportat si am plecat. Cu ajutorul fratelui meu mai mare, mi-am construit o casa a mea, in care locuiesc acum cu cele trei fete.” (Larisa D., mama lui Anthony-Cristi)

    „Povestea vietii mele”

    Anul trecut, adolescentul a rasfoit caietul pe care toti copiii din centrele de plasament il au si il poarta cu ei, “Povestea vietii mele”, si a simtit dintr-odata nevoia de a-si vedea mama si de a-si cunoaste tara. In iulie 2014 a venit in România insotit de cele doua femei care l-au crescut: mama si bunica din Canada. Impreuna au cautat complexul “Pro-familia”, despre care Anthony-Cristi citise in caiet ca fusese caminul sau pâna la trei ani.

    “Esti chiar in fata portii lui. Eu sunt student si am crescut aici, pot sa te conduc”, i-a raspuns un tânar. Anthony a vizitat centrul, le-a dus dulciuri copiilor si, cu toate ca nu-si amintea mare lucru, a lacrimat, tulburat de o nelamurita emotie. “A scos caietul «Povestea vietii mele» si mi l-a aratat. Era surprinzator de bine pastrat”, marturiseste Flori Prichici, directorul complexului. In vara, Anthony Cristi Laberge nu a reusit sa-si intâlneasca familia naturala. Era nevoie de aprobarea Oficiului Român pentru Adoptii (ORA), care a raspuns ca mama biologica trebuie intrebata, pregatita, caci e posibil ca sotul si copiii sa nu stie despre existenta lui Cristi sau pur si simplu sa nu doreasca sa-l revada. A trebuit sa renunte la visul sau, dar a promis ca va reveni. Si-a reinnoit cererea catre ORA, iar la sfârsitul anului, când totul era aranjat, Anthony a strabatut iarasi 7.500 de kilometri pentru a ajunge in Bacau.

    O caseta cu bucuriile lipsa, pentru mama!

    Anthony Laberge, care acum se recomanda Anthony Cristi Laberge, i-a adus mamei sale din Bacau-România o caseta cu diplome si fotografii, care sa o ajute pe Larisa sa reconstruiasca toti anii copilariei, pasii pe care Anthony i-a facut in absenta ei, departe de ea. Sa o ajute sa-l cunoasca si sa se gândeasca la el. Dupa ce i-a inmânat darul, Anthony i-a facut inca o surpriza. Acolo, in sala de consiliere a Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, el s-a conectat pe skype cu mama din Canada, pentru ca a vrut ca cele doua femei sa se vada si sa se imprieteneasca. A fost un moment de mare emotie pentru acest tânar vesnic surâzator. I-am vazut mâinile frematând, nerabdarea, ardoarea cu care voia sa arunce o punte intre trecut si prezent, intre cele doua tari, intre cele doua mame. Sa nu fie umbre, sa nu fie regrete, ruptura, durere.

    “Este un moment foarte special, o intâlnire foarte speciala pentru ca in decembrie este ziua mea si sa-mi cunosc mama este ca un dar pentru mine.” (Anthony Cristi Laberge)

    In Canada, Anthony Cristi a avut o copilarie fericita: mama e profesor si director de scoala, iar bunica, profesor pensionar, prin urmare amândoua stiu sa lucreze cu copiii, sa se apropie de copii cu bucurie, cu intelegere. A invatat bine, a terminat colegiul, iar acum e consultant de vânzari. Ii place ceea ce face si stie totul despre produsele pe care le promoveaza: elemente din fibra de sticla care se folosesc in domeniul decoratiunilor exterioare si interioare.

    Dupa ce imi explica cum si ce face acolo, iar eu inteleg aproximativ, spune brusc, ca si cum se teme ca nu cumva sa uite: “Am o scrisoare de la mama mea din Canada pentru mama mea naturala.” Inca o data, Anthony vrea sa lege cele doua tarmuri ale vietii lui. E atras inexplicabil si definitiv de România, iar asta se vede si din fotografiile postate pe facebook, dar si din mesajul scris in “Cartea de Onoare” a centrului Pro-Familia.

    “Suntem frati de natiune pentru ca suntem toti români. Va iubesc si vreau sa stau aici, dar locul meu este in Canada, acum. Je vous aime et merci pour tout que vous avez fait pour moi.” Acum, Anthony Laberge e fericit: stie ca cele doua mame se vor gândi una la alta cu incredere, iar amândoua la el, cu iubire. „Voi reveni, a promis Anthony, dar pâna atunci vreau sa invat sa vorbesc româneste.”

    O catastrofa despre care nu as fi putut sa scriu inainte de Revolutie

    de
    Elena Țintaru
    -

    Când a venit Revolutia, aveam mai bine de un an de presa la ziarul saptamânal „Steagul Rosu”, devenit, din 22 Decembrie 1989, „Desteptarea”. Pâna atunci, in fisetul din birou am pastrat cu mare grija o lista venita de la Comitetul Judetean al PCR Bacau. Era lista cu subiectele tabu, pe care ne era interzis noua, redactorilor de pe atunci, sa le abordam si despre care nu aveam voie sa scriem sub nicio forma.

    In primul rând, catastrofele, chiar si cele datorate vitregiilor naturii, erau intangibile din punct de vedere jurnalistic. Se dorea sa fie pastrata, cu orice pret, impresia ca toti românii duc o viata fericita. Dupa Revolutie, insa, nimic din ceea ce s-a intâmplat in judet, cu impact social, economic, politic, cultural etc., nu a mai fost interzis sa fie reflectat in ziar. Si, in scurt timp, aveam sa fiu pusa in situatia de a scrie despre o cumplita catastrofa, greu de imaginat, si sa fiu martora urmarilor deosebit de tragice, din pacate, ale acesteia.

    Articol scris cu lacrimi

    Era pe la sfârsitul lunii iulie 1991. In noaptea de 28 spre 29 iulie, pe Valea Muntelui, in toata zona Moinestiului si a Onestiului a fost un adevarat potop. In numai o ora si jumatate in bazinul râului Tazlau s-au inregistrat precipitatii de 95,6 l/mp, iar la statia de la Livezi au fost 148,8 l/mp. Din aceasta cauza, debitul lacului de la barajul Belci, din apropiere de Onesti, primul baraj de pamânt din tara, construit in perioada 1958-1962, a crescut de la 6 mc/s la 1.800 mc/s.

    La ora 2.15, apa din lac a inceput sa deverseze peste coronamentul barajului si sa il tot erodeze. In dimineata zilei de 29 iulie, pe la ora 6.00, barajul s-a prabusit si valuri de 9 metri inaltime au navalit peste satul Slobozia, maturând de aici tot ceea ce au intâlnit in cale: copii, femei, barbati, animale, case, acareturi, copaci etc. In urma au lasat o imagine apocaliptica.

    Doar un perete din casele numeroase a ramas in picioare, cu fereastra pe pervazul careia, ca prin minune, statea o lampa cu gaz. Ceea ce am vazut la fata locului si mi s-a povestit de catre supravietuitori a fost de-a dreptul cutremurator. In aceasta catastrofa si-au pierdut viata aproape 40 de persoane. Dintr-o familie cu 9 copii au mai ramas tatal si baiatul cel mare, care plecasera la serviciu inainte de a veni viitura. Mama, care a mai avut timp sa se urce cu câtiva dintre copiii ei intr-un copac din curtea casei, a pierit inghitita de ape tinându-l strâns la piept pe pruncul cel mic, aflat in fasa. Inainte de a fi luata de valurile uriase, ne-a povestit un vecin supravietuitor, a asistat ingrozita si neputincioasa, cum ceilalti copii sunt smulsi de lânga ea si dusi de valuri. A sfârsit atunci mare parte si din alte familii. Dupa o zi de documentare la locul catastrofei, când am ascultat povestea tragica a fiecarei familii, nu credeam ca mai am puterea sa scriu ceva despre toate acestea.

    Satisfactia lucrului bine facut

    In masina, pâna la redactie, s-a asternut o liniste de inmormântare. Toti trei, subsemnata, colegul meu Leonard Popa (acum, profesor de limba si literatura româna la o scoala din judet) si soferul, eram coplesiti de dramele si imaginile din acel sat, ras de pe fata pamântului. Fara sa ne mai pese de impresia celuilalt, am dat frâu liber suvoiului de lacrimi, pe care pâna atunci ni l-am infrânat. Sositi in redactie, eu si colegul meu ne-am adunat, ne-am asezat la masina de scris si am inceput sa asternem pe hârtie tot ceea ce am vazut si auzit.

    Nu stiu in ce masura am reusit sa redam in cuvinte cumplita tragedie, dar este cert ca si in urma demersului nostru publicistic mii de oameni din judet si din tara au sarit in ajutorul familiilor afectate. O mai mare satisfactie profesionala pentru un ziarist nu cred ca poate sa existe! Acest sentiment nu l-am trait niciodata inainte de Revolutie. Daca tragedia s-ar fi intâmplat atunci, cu siguranta, nu ar fi aparut in ziar. Mai ales ca ulterior s-a stabilit ca prabusirea barajului s-a datorat faptului ca in timp nu i-a fost marita capacitatea in raport de debitul apei, iar echipamentele hidromecanice nu au putut fi actionate pentru a-l elibera de presiunea volumului acumulat, deoarece in acea noapte s-a intrerupt alimentarea cu energie electrica!

    Un partener de dialog

    de
    Carmen Mihalache
    -
    Carmen Mihalache
    Carmen Mihalache

    Am trait acum douazeci si cinci de ani (ceea ce pare aproape incredibil, încât te întrebi, uimit: când au trecut?) una dintre cele mai mari bucurii, când presa a scapat de cenzura si a devenit libera. Mi-aduc aminte ce foame de libertate era atunci, câte ziare au aparut, ce tiraje ametitoare aveau, pentru ca oamenii voiau sa afle totul.

    Si mi-am dorit sa iau parte la acel iures, la acea febra a timpului, asa ca am început, la un moment dat, sa colaborez la ceea ce se va numi ziarul nostru, al bacauanilor, «Desteptarea». În entuzismul general de atunci, la nucleul de profesionisti, cu experienta de presa, s-au adaugat multi tineri care voiau sa-si faca auzita vocea. Si, în timp, la «Desteptarea» s-a format o echipa solida si redutabila, ba chiar aici s-a facut scoala de presa în adevaratul înteles al cuvântului.

    Iar ziarul s-a deschis catre oameni, privind lumea dincolo de orice zid, real sau imaginar, apropiindu-se de ceilalti, întelegându-le nevoile, dorintele, aspiratiile. Asa-mi imaginez eu un ziar bun, ca un ochi urias care priveste de jur împrejur, obiectiv, impartial. Care vede limpede si scoate la iveala lucruri de substanta, nu numai simple informatii.

    La un ziar bun se practica un jurnalism onest, cu echilibru, moderatie, cu respect pentru adevar. Iar «Desteptarea» si-a insusit aceasta lectie de realism si de moralitate, reusind sa reziste timpului si crizelor. A respins orice înregimentare, orice tentatie efemera, ramânând fidela doar cititorilor ei, purtând un neîntrerupt dialog cu ei. În cei douazeci si cinci de ani s-a consumat aici munca si pasiune, s-a construit un brand puternic. Pentru mine, «Desteptarea» este asemenea unei fiinte vii, foarte apropiate, careia îi încredintez, atunci când scriu, gândurile, sentimentele mele. Vad în ziarul nostru un partener de dialog, serios, loial, responsabil.

    La ceas aniversar, îi urez viaţa lunga si multi cititori, un public fidel. „La mulţi ani, «Desteptarea»!”

    Victima unui accident de munca musamalizat cere despagubiri

    de
    Cătălina Chifu
    -

    * a fost trimis sa lucreze in Irak, la o termocentrala, unde sustine ca a fost victima unui accident de munca grav * când a revenit acasa, a aflat cu stupoare ca a fost concediat in mod abuziv * barbatul a dat in judecata firma pe care o acuza ca l-a dat afara pentru a musamaliza accidentul * 12.05.2013 este data la care ar fi avut loc accidentul de munca in Irak * la scurt timp, dupa ce a fost stabilizat medical, barbatul a fost urcat in avion, dar la Istanbul, de unde trebuia sa ia o alta cursa spre Bucuresti, bacauanul a disparut * in decizia de desfacere a contractului de munca, firma aduce ca argument „absentarea in mod repetat si nemotivat de la locul de munca” incepând cu 13.05.2013

    Povestea lui Mihai E. (45 ani), din Onesti, poate fi scenariu de film. Are intriga, suspans, drama si un deznodamânt nefericit. Iti ridica semne de intrebare, te revolta si contrariaza. Mihai E. s-a angajat la SC Black Sea Tehnochim Bucuresti, in martie 2013, pentru o perioada de patru luni, pe postul de lacatus mecanic in cadrul Departamentului proiectare sisteme de reglare si automatizare pentru turbine cu aburi.

    Salariul era motivant, 2.847 lei lunar in România si 2.500 dolari când lucra in Irak. In cursul lunii mai 2013, firma l-a trimis pe Mihai E. sa lucreze in Irak, la o termocentrala din Bagdad. Barbatul spune ca acolo a avut loc un accident de munca, in ziua de 12 mai 2013. El sustine ca a cazut in cap de la inaltime si a suferit multiple traumatisme, cu efecte psihice induse grave.

    Dupa accident, a fost dus la un spital din Bagdad de catre un irakian, i s-au facut mai multe investigatii si a fost stabilizat medical. In mare graba, a fost dus la aeroportul din Bagdad si expediat in România. Firma i-a luat bilet de avion si i-a trimis un insotitor care sa aiba grija de el si de bagaje pâna este adus in tara.

    Drama barbatului accidentat ia proportii in Istanbul, unde cei doi au facut escala si ar fi trebuit sa ia o alta cursa spre Bucuresti. In mod absolut inexplicabil, bacauanul, aflat sub efectul sedativelor, dispare de pe Aeroportul Ataturk. Dupa mai bine de o luna de la disparitie, dupa ce familia a cerut disperata ajutorul Ministerului de Externe din România, barbatul este adus in tara.

    Imediat ce a ajuns in tara, pe 21 iunie 2013, sotia a facut demersurile pentru a-l interna de urgenta. Mihai E. a fost supus unor interventii chirurgicale si a urmat tratamente in spitale din Onesti, Bacau si Iasi. A aflat cu stupoare ca firma la care a lucrat l-a dat afara, la scurt timp dupa presupusul accident de munca. In decizia de desfacere a contractului de munca se invoca abaterea disciplinara. Reprezentantii SC Black Sea Tehnochim Bucuresti sustin ca Mihai E. a absentat, in mod repetat si nemotivat, de la locul de munca incepând cu 13 mai 2013 (a doua zi dupa presupusul accident). De asemenea, firma arata ca angajatul bacauan nu s-a prezentat nici la sediul societatii când a fost convocat pentru cercetarea disciplinara. Pe 31 mai 2013, firma ia decizia sa-i desfaca omului contractul de munca.

    Ostatic in Turcia

    Mihai E. a deschis proces in instanta prin care cere reincadrarea in munca si plata despagubirilor, a tuturor drepturilor salariale cuvenite si a cheltuielilor de spitalizare. In actiunea deschisa in instanta, Mihai E. povesteste despre calvarul prin care a trecut din momentul in care a fost dat disparut:

    „Eu eram sub efectul medicamentelor tranchilizante, pentru grija mea si a bagajelor fiind trimis un insotitor. In Turcia, in aglomeratia din aeroport, m-am ratacit. Fiind sub efectul medicamentelor, probabil parând suspect autoritatilor, am fost izolat in centrele lor specifice de imigranti si, desi aveam pasaportul valabil pentru UE, cu viza legala, am fost tinut ca ostatic in centrele de acest gen din Turcia, pâna la interventia Ministerului de Externe din România, ceruta de sotia mea pentru ca firma ascundea situatia si-i dadea raspunsuri eronate.

    Nu a declarat accidentarea mea, a simulat desfacerea contractului de munca pe un motiv nereal, din dorinta de a nu avea probleme cu organele de protectia muncii, inspectia muncii sau procuratura. Incidentul de pe aeroportul din Turcia este posibil sa fi fost provocat, probabil ca sa mor prin Turcia. Firma este in culpa majora prin neinregistrarea accidentului de munca si, din acest motiv, incearca din rasputeri sa dovedeasca altceva decât a fost in realitate. Dupa accident, firma a pregatit in mare graba expedierea mea din Irak in România. Nu stiu cum am ajuns in avion, deoarece eram sub efectul unor doze mari de medicamente”, arata Mihai E. Barbatul povesteste si despre tratamentul inuman la care a fost supus in Turcia si despre minunea de a fi supravietuit mai bine de o luna fara niciun tratament medical.

    „Puteam sa mor daca nu intervenea Ministerul de Externe al României, la solicitarile disperate ale sotiei de a fi gasit si ajutat sa vin in tara. In Turcia, mi-au fost luate geanta cu documentele personale si medicale, telefonul mobil, banii, am fost lipsit de tratamente, medicamente si cele necesare unui trai de supravietuire. Am mâncat alimente din pachete sociale date de autoritati de 3-4 ori pe saptamâna. Telefonul, geanta cu documente, banii nu i-am recuperat nici pâna acum.

    Autoritatile turce, dupa ce intervenise Ministerul de Externe, m-au dus la aeroport cu o duba cu geamurile vopsite, mi-au bagat in buzunar o suma modica de lire turcesti si un telefon nefunctional care nu era al meu. Dupa ce am ajuns acasa intr-o stare foarte grava a sanatatii, firma nu s-a mai interesat de mine si nu m-a ajutat in niciun fel, desi stia prin ce suferinte si lipsuri trec prin spitale”, mai spune Mihai E. La dosarul din instanta sunt depuse documente medicale care atesta ca barbatul a necesitat interventii chirurgicale, fiind internat in spitale din Onesti, Bacau si Iasi. In urma acestui accident de munca, Mihai E. a ramas infirm pe viata, fiind diagnosticat si cu afectiuni psihice din cauza traumatismelor suferite.

    „Era flamând si speriat, nu era coerent in exprimare”

    La dosar exista si declaratia impresionanta data de o prietena de familie care a mers cu sotia lui Mihai la aeroport in ziua in care acesta a fost trimis in tara: „L-am gasit pe Mihai in aeroport. Era in custodia jandarmilor, era flamând si speriat, nu era coerent in exprimare, nu stia exact ce i se intâmplase, spunea doar ca s-a lovit. Situatia lui s-a agravat dupa intoarcerea in tara. Avea momente când nu o recunostea nici pe sotia lui, a avut si momente violente. Astfel de manifestari nu a avut inainte de a pleca in Irak” (Elena P.). Ministerul Afacerilor Externe confirma, intr-o adresa trimisa sotiei lui Mihai, ca s-au facut demersuri pentru solutionarea acestui caz de disparitie, iar Prefectura Istanbul – Directia Sigurantei a informat ca Mihai E. a iesit din Turcia pe 21 iunie 2013.

    SC Black Sea Tehnochim Bucuresti neaga accidentul de munca

    Conducerea SC Black Sea Tehnochim Bucuresti confirma prin intâmpinarea depusa la dosar ca Mihai E. a fost trimis in Irak, ca firma i-a platit biletul de avion pentru a se intoarce in tara, dar neaga accidentul de munca de care vorbeste barbatul.

    „Referitor la accidentul de munca pe care acesta in mod mincinos si ireal sustine ca l-ar fi avut in centrala din Bagdad, pe toata durata valabilitatii contractului, nu a avut loc, nu a fost semnalat, inregistrat niciun accident de munca asupra acestuia sau altui angajat. Sustinerile noastre coincid cu adresa MAE conform careia salariatul E. a plecat din Irak la data de 12.05.2013 si a parasit Turcia la 21.06.2013, ramânând pe teritoriul Turciei in mod continuu circa 40 de zile, deci nu avea cum sa fie in Irak asa cum sustine in mod ireal.” – SC Black Sea Tehnochim Bucuresti

    Mihai E. cere plata drepturilor salariale neacordate ca urmare a concedierii abuzive (14.396 lei), daune morale pentru tratamentul inuman la care a fost supus (80.000 lei), despagubiri materiale (40.000 lei pentru spitalizare si tratament) si pentru pierderea capacitatii de munca (50.000 lei). Dosarul se judeca la Tribunalul Bacau.

    Singuri printre „jurnalisti” si „teroristi”

    de
    Petru Done
    -

    Douazeci si cinci de ani de presa intr-o Românie atât de framântata cred ca ar putea echivala lejer cu cincizeci dintr-o tara normala. Numai daca ne-ar pune cineva sa facem comparatia. Insa, noroc ca nu ne pune, pentru ca intre timp si lumea a evoluat, iar presa peste tot nu mai este ce a fost, cum nici viata, dupa 25 de ani, nu mai poate fi ce a fost. Dar, oare mai poate fi vorba de presa, asa cum stiam ca trebuie sa fie presa, acum 25 de ani?

    M-am nascut ca jurnalist ceva mai devreme decât ziarul la nasterea caruia aveam sa fiu de fata, „Desteptarea”. Dar, l-am prezis, in gândurile mele despre presa, mai ales despre jurnalismul care se facea intr-o alta lume decât a noastra. In patru ani de studii, am invatat cam tot ce inseamna sa scrii: principii, reguli profesionale, intrebari obligatorii la care trebuie sa dai raspuns, piramide ale intruchiparii unei stiri, cu vârful in sus sau in jos, dupa ceea ce vrei sa scoti mai mult in evidenta. Pentru ca cititorii tai, chiar daca nu trebuie luati niciodata de prosti, ba dimpotriva, trebuie adusi, profesional, la informatia pe care le-o servesti.

    Este, astfel, presa un mijloc de manipulare? Unii ar spune ca da, altii ca nu. Dar, nu despre aceasta vreau sa vorbesc acum. Vreau sa spun ca m-am gândit mereu cum ar fi sa scriu daca as trece dincolo de celebra Cortina de Fier dintre Socialism (numit de unii chiar si acum, dupa atât timp comunism!) si Capitalism. Citisem, inainte de 1990, mai multa presa capitalista decât multi altii dintre oamenii printre care traiam. Dar nu trecusem niciodata pragul Cortinei.

    Fiecare zi era altfel

    Si a fost sa fie in decembrie 1989. Sau asa am crezut. Din momentul in care am schimbat foaia unui ziar socialist si am hotarât, in grup, sa facem presa capitalista. Adica presa libera. Adica Desteptarea. Ce a urmat, a fost ceea ce stiu toti, fie direct din pietele de foc din Bucuresti sau Timisoara sau de unde au mai fost, fie de la televizor, fie chiar din ziarele pe care noi, noii jurnalisti capitalisti, tocmai le scriam. Ziare apareau ca ciupercile dupa ploaie.

    Si ploua intr-un mare fel, pentru ca vremurile se dezlantuisera, iar solul era mustos si fertil, dornic sa procreeze presa noua. Nu stiu nici acum altii cum vor fi fost atunci, dar eu traiam un fel de viata ca in filme. O poveste care se tot derula, fara sa stim când si cum se va finaliza, dar care ne prindea in vâltoarea ei si ne tot ducea la vale. Fiecare zi era altfel, cu adrenalina destula, cu inedit excitant, care te impingea mai departe si mai departe.

    Totul incepuse, pe unde incepuse, cu sânge, cu moarte, cu terorism mai mult sau mai putin real. Cine a fost pe câmpiile mortii sau prin preajma lor se declarau (sau erau declarati) eroi. In Bacau, in dulcele stil românesc (poate chiar moldovenesc) totul mergea mai lent. Dar mergea.

    Aveam un ziar si-l duceam mai departe

    Si noi, jurnalistii, noii jurnalisti, eram pe un fel de baricade ale Revolutiei, de zile intregi. Aveam un ziar, il duceam zi de zi mai departe. Nu usor, cu teama in suflet, inoculata de stirile de la televizor. Mai intâi de cele cu teroristi. Toti ii vedeau peste tot: un fel de oameni imbracati in combinezoane negre si, evident, inarmati. De regula bruneti, de regula de neam arab.

    S-a dat si in Bacau alarma. Chiar la ziar. Cineva a vazut câtiva teroristi care dadeau târcoale bârlogului nostru. Redactorul sef a chemat in ajutor armata, care a si trimis un pluton de paza. Dar, pâna atunci aveam un pluton de tipografi la indemâna, oameni cu meseria la propriu in sânge, de care acum ne amintim tot mai rar, pentru ca meseria lor, de adevarati tipografi, a disparut.

    Tipografii au luat bare de plumb in mâini si au urcat pe acoperisul plat al cladirii in care eram. Au pândit gospodareste in noaptea care tocmai se lasa, dar, Slava Domnului!, nu au vazut nimic. Ce mai eroi am fi fost acum!

    De acest gen de teroristi am scapat singuri, dar zile in sir au aparut, apoi, altii si altii: noii jurnalisti. Nu, sa nu credeti ca ii incondeiez astfel pe cei care chiar ni i-am alaturat pentru a scoate, dintr-un ziar saptamânal unul cotidian. Nu! Altii erau „jurnalistii”.

    Mai intâi ne-am trezit cu un grup de salariati de la fosta uzina IRAv, acum Aerostar. Facusera ceva manifestatie in centrul Bacaului. Dupa care ne-am trezit cu ei chiar in redactie. Altfel spus, au venit civilizat, cu vorba buna, dar hotarâta, sa plecam, sa le lasam locul, lor sau altora ca ei, care ar fi fost necontaminati. Dupa un ceas, poate si mai bine de negocieri au plecat convinsi ca noi eram acolo la munca si chiar faceam un ziar. Ei, de exemplu, puteau sa faca, in cel mai bun caz, avioane.

    Teroristii si condeiele lor

    Si valurile nu s-au oprit aici. Au venit, la noi, tot felul. Singuri sau in grup. Unii tipareau chiar sub nasul nostru ziare de partid, ziare de sindicat, ziare de grup si nu mai stiu de care fel. „De-acum voi plecati, noi ramânem in locul vostru, noi sunem viitorul” – ne spuneau pe sleau, fara nicio jena. De nici unul, insa, nu mai aud nimic, de multa vreme. Dar nici de partidele lor.

    N-am crezut, atunci, ca aceea era presa capitalista la care ma tot gândisem. Nu putea fi aceea. Dar, am inteles ca teroristii se dezbracasera de combinezoanele negre, iar in loc de arme luasera condeie. Grea munca si cu astfel de arme. Insa, noi eram singuri printre ei, si ne-a fost si noua la fel de greu. Am continuat sa scriem Desteptarea. Si inca o mai facem.

    Oamenii care au dat cu tifla fricii

    de
    Ion Fercu
    -

    Am trait cea mai mare parte a noptii de 22 spre 23 decembrie 1989 in sediul primariei buhusene. M-au chemat acolo niste colegi care credeau ca am influenta pozitiva asupra concetatenilor.

    Unii buhuseni incepusera sa distruga bunuri prin institutii si intreprinderi. Impreuna cu prof. Petru Armasu, director de scoala, si cu Gheorghe Silvas, seful bibliotecii orasenesti, am incropit un comunicat in care ii rugam pe cei exaltati altfel de perspectiva frumoasa a schimbarii sa nu mai distruga. Revolutia e una, distrugerile sunt alta, explicam noi.

    Am citit acel comunicat la statia de radioficare a orasului. Atunci când ne-am intors in sediul primariei, am constatat ca foarte multi dintre… revolutionari jucau la doua capete, intrucât soarta lui Ceausescu nu era clarificata. Doi dintre ei – un militian cu staif si un… civil care avea sa se cocoate in vârful piramidei noii puteri – mi-au soptit: “Daca se intoarce Ceausescu, va beleste!”… Era, acolo, in sediul primariei buhusene, o atmosfera de frica, de suspiciune generala. Chiar si in zorii zilei de 23 decembrie unii erau pregatiti sa joace, la o adica, alba-neagra…

    Când a aparut primul numar al “Desteptarii”, cotidian care-si asuma, pe valul incertitudinii nationale, responsabilitatea, riscul optiunilor democratice, am inteles cum poate fi data cu tifla fricii. Stefan Olteanu, cel pe care nu-l stiam decât din scris, cel care a sesizat primul, intr-un interviu, geniul de sportiv al Nadiei Comaneci, omul care mai apoi avea sa-mi devina prieten, spune: “Eugen Verman a propus, in redactie, ca ziarul sa poarte numele «Desteptarea de Bacau».

    Apoi s-a propus «Desteptarea», argumentându-se ca a doua zi ar putea sa apara si alte ziare cu acelasi nume, la care s-ar fi adaugat denumirea unui oras. L-am sunat pe Constantin Calin, care a spus ca i se pare potrivit «Desteptarea». In seara aceea, Constantin Calin a si sosit la redactie. Ma intrebi de frica. Nu mi-a fost frica, nu ne-a fost frica. Am semnat, ca redactori, toti noua, cei care eram in redactie. Ne-am zis ca tot ceea ce se va intâmpla cu unul dintre noi se va intâmpla cu toti. Nu s-a gândit niciunul dintre noi sa-si revendice statutul de revolutionar. Noi ne-am gândit cum sa facem un ziar”… Dar frica exista in lume. Nu intâmplator, pe 23 decembrie, atunci când a aparut primul numar al ziarului «Desteptarea», colonelul Plotogea a trimis un pluton militar, ca sa pazeasca/apere sediul redactiei ziarului.

    Intâmplator sau nu, Stefan Olteanu, Constantin Calin si Eugen Verman mi-au devenit oameni cu statuie in suflet. Ori de câte ori ii vad/aud, imi vine sa le spun ca sunt oamenii care au sfidat, au invins din start frica, si-au asumat riscul. Intr-o zi, cineva va trebui sa scrie si despre oamenii care, la nivel national, au invins frica, fara sa tinteasca un profit deghizat in patalama revolutionara. Din aceasta istorie care a dat cu tifla fricii, oamenii inceputului «Desteptarii» nu pot lipsi. Prin 1994, atunci când am devenit redactor al «Desteptarii», eram tare mândru de colegialitatea acestor oameni care dadusera cu tifla fricii. Sentimentul acesta nu m-a parasit nici astazi.

    Un abonat fidel. „Citesc ziare si reviste de la 16 ani”

      de
      Gheorghe Bălțătescu
      -

      Atunci când auzi ca o doamna citeste presa, neintrerupt, de la vârsta adolescentei, cumparând zilnic ziare, iar mai târziu, la pensionare, a apelat la comoditatea abonamentului, te intrebi ce a determiant-o, ce imbold ascuns o duce la chiosc sau o face sa astepte, zilnic, la poarta, postasul. O asemenea persoana am descoperit, din intâmplare, la Saucesti, pe strada Orizontului, nr. 1. Informatia o am de mai mult timp, insa am amânat, nepermis de mult, sa-i bat la poarta. O casa cocheta, relativ noua (trecuta prin doua inundatii, dupa cum aveam sa aflu), mai multe dependinte, un porumbar, custi pentru nutrii, toate supraetajate, garaj si o gradina nu prea mare, pregatita pentru recolta viitoare.

      Totul este aranjat cu mâna de gospodar. Doamna Cristina Enache ma astepta, avertizata de un telefon initial. „Va stiu din ziar, aveti si poza, citesc ce scrieti de multi ani. Imi place, dar v-am si ocarât de multe ori, când ati criticat pe cine nu trebuia. Intrati, la noi, ca la tara, ma scuzati, va primesc in bucatarie, este mai cald, sotul este plecat la o sora de-a mea, sa o ajute la treaba.” Cald, simplu, televizorul este pe un canal de stiri, pe masa câteva ziare. Discutia curge linistit, de parca ne-am cunoaste de când lumea.

      „Sefa cu ziarele”

      „Va intrebati cum o femeie citeste de atâtia ani ziarele. Am inceput din tinerete, acum 50 de ani, eram eleva la Scoala Tehnica Agricola de la Trifesti – Roman. Citeam «Scânteia Tineretului» in clasa, aveam câteva minute, in fiecare zi de «citirea presei». Eram copii, imi placea cum scria Adrian Paunescu, avea o rubrica la pagina intâi. Asa am inceput. Mi-a intrat in sânge, a devenit ca un drog: ziarul si cafeaua”, spune repede doamna Cristina. Dupa absolvire, s-a angajat intâi la CAP, in 1966, pâna in ’76, vreo 10 ani, dupa aceea a dat diferente, ar fi vrut sa urmeze horticultura, insa s-a casatorit, familie, copil, iar soacra ii tot zicea, «dar ce-ti mai trebuie tie scoala», si nu s-a mai dus. A facut niste cursuri de contabilitate la Liceul Economic si a lucrat in domeniu pâna am iesit la pensie.

      Intre timp s-a transferat la Agrocoop, iar dupa aceea la Directia Muncii. „Citeam «Steagul Rosu», era saptamânal. Faceam naveta si veneam mai repede, pâna la program, eu terminam ziarul, dupa care il citeau toti. Asa am cumparat ziare pâna am iesit la pensie, dupa care m-am abonat, ca la tara, nu stiu de ce, nu sunt ziare la vânzare. Dupa Revolutie, am cumparat «Desteptarea», zi de zi. Erau cozi la ziare, nu ca acum, câteodata intârziam la serviciu, dar nu plecam de acolo fara ziar. La Directia Muncii, m-am ferit o vreme, imi era teama de sef, citeam pe furis, insa am vazut ca si lui ii place, mergea ziarul prin tot biroul. Venea domnul Magirescu, seful nostru, si imi zicea: «Cristina, tu esti sefa cu ziarele», dadea si el bani, iar eu il cumparam.” Am intrebat-o ce citeste din ziar.

      „Am citit tot, citesc si acum tot. Ma intereseaza ce se intâmpla in judet, in Bacau. Citesc de la economic, social, politica, povesti de viata, sport, publicitate, accidente, rând cu rând, de la pagina intâi, pâna la ultima. In ultimii ani, aveti doua pagini cu diferiti oameni. Foarte interesant, oameni care au facut ceva la viata lor. Imi plac povestile. Imi place sportul, gimnastica, handbalul, la fete, pe timpuri, aveam echipa mare, citesc despre dansurile sportive, despre fotbal. Ce echipa aveam! “

      Dupa ce a iesit la pensie si-a facut abonament. „Tot la Desteptarea, este ziarul nostru, vine postasul cu el la poarta. Cunosc câtiva ziaristi, doamna Tintaru, Roxana (ea a lucrat la Directie), Stanciu, Verman, Dan Sion de la Sport. Completez integrame, pe timpuri aveati si rebus, acum nu mai este, nu stiu de ce, este interesant si educativ”, imi spune doamna Cristina.

      Ii place ziarul scris. Sa dea pagina cu pagina

      Citeste despre tineri, din scoli, despre copiii buni la invatatura, olimpici. „Sunt ai nostri, am o nepoata, era la «Vrânceanu» si când aparea câte un articol despre liceu ii dadeam telefon si ii spuneam, ma suna si imi zicea ca a cumparat ziarul, l-a dus la scoala si l-au citit cu totii”. Sunt cazuri când nu vine ziarul, o zi, chiar doua, este tristete in casa. „Am intrat pe internet si tot l-am citit, dar nu-i la fel. Eu vreau sa dau paginile, foaie cu foaie, sa vad pozele, sa cunosc lume, oameni. Il pun deoparte, mai fac treaba, il iau din nou, il citeste si sotul, dar dupa mine.”

      Ziarul “Desteptarea” circula in tot catunul, vin vecinii si cer ziarul, iar doamna Cristina il da, insa cu litera de lege: sa-l aduca inapoi. Nu se intâmpla de fiecare data, de aceea nici nu a reusit sa-si faca o colectie. Este important sa fii informat, mai spune doamna Cristina, care a devenit „omul cu informatiile”.

      „Daca eu citesc tot, vad si locurile de munca, si când ma intâlnesc cu tineri pe care ii cunosc, le spun, uite este acolo un loc, mergi si vezi daca nu poti sa te angajezi. Câtiva au venit si mi-au multumit: au reusit. Ma intristez când citesc ca a murit o cunostinta.” Când nu este acasa, postasul ii lasa ziarul la un bar, pe colt. Il citesc toti, ferfenita il ia acasa. Se mai supara, ii vine sa renunte, insa supararea nu tine mult. „Nu pot fara ziar, au fost luni când am uitat sa-i spun postasului sa ma aboneze, am dat telefon la cunostinte in oras sa-mi faca abonament. Acum vine iarna, ce sa faci toata ziua in casa? Ma bucur când sunt mai multe pagini, vinerea mai ales.”

      „Prin presa simti ca faci parte din tara asta”

      Din comuna, din Saucesti, nu prea se scrie, „sunt si in sat la noi lucruri bune”, s-a scris doar pe la alegeri, la inundatii, in 2008, in 2010, când a venit presedintele Basescu, de s-a certat cu oamenii, a venit si Elena Udrea, dar nu s-a dus sa-i vada, ca avea treaba la casa, apa a inundat tot, noroc ca a avut asigurare. „Poate veniti mai des in sat”, ne sugereaza. Ce ar vrea sa mai gaseasca in ziar, ce ar vrea sa citeasca?

      „Despre oameni, lucruri bune, prea se scrie numai lucruri rele, cui ii foloseste toata ziua numai catastrofe, numai furturi, numai coruptie, femei dezbracate. Lumea asta, lumea noastra are si parti bune, cine a facut tot ce avem? Cine o sa construiasca mâine? Oamenii, tinerii, or sa vina si cei plecati afara. Despre ei sa scrieti!”, ne povatuieste Cristina Enache.

      Intre timp vine si sotul, domnul Stefan. Ma ia in primire cu o gluma: „Mai vine lumea si la noi, la cei mici? Nu-i rau, va multumesc. Ce sa va spun si eu, presa este un lucru bun, afli de toate, simti ca faci parte din tara asta. Nu-i usor astazi, n-a fost niciodata pentru noi. Este multa lume care o duce greu, si nu-i drept, sunt familii care nu au bani de-o pâine, cei mari ar trebui sa faca mai mult pentru cei de la tara, de aici pleaca papica tarii.”

      Sunt doi oameni pe care speranta nu i-a parasit. Poate lucrurile se mai schimba, au muncit o viata, muncesc si acum, insa sunt fericiti, isi doresc sa fie sanatosi, impreuna cu fiica, ginerele si nepoata, sa apuce sa citeasca si despre un alt Bacau, despre o alta Românie.

      „Va doresc sa puteti sa scrieti de bine, iar noi sa va citim. La implinirea celor 25 de ani de aparitie noi, familia Enache, va uram cât mai multe editii si va asteptam si la 50 de ani. Noi avem timp!”, incheie domnul Stefan.

      Impreuna la masa presei

      de
      Dan Sion
      -

      Suntem in decembrie si miroase a brad. E vremea uratorilor. Si a povestilor spuse la gura sobei. Asa ca, sa mai punem un lemn pe foc, chiar daca povestea noastra arde in voie si fara… Ce-i drept, la mijloc gasim- veti vedea- ceva (mai multa) benzina! Asadar, povestea. Una vesela ca „Iarna pe ulita”.

      Pentru ca si Dumitru Sechelariu a fost un om vesel. Iar rândurile noastre incep cu „a fost odata” si continua cu „Sechelariu”. De data aceasta, nu vom vorbi nici despre fostul primar al Bacaului si nici despre omul de sport care l-a revitalizat pe Feri Vastag si caruia echipa feminina de handbal a Stiintei ii datoreaza o parte din ultimul titlu de campioana, cucerit acum mai bine de 22 de ani. La cei 25 de ani pe care-i implineste, astazi, „Desteptarea”, isi cere dreptul la cuvânt si, implicit, la poveste, acel Dumitru Sechelariu inconjurat de ziare si de ziaristi. Seche a investit mult in mass-media bacauana. A fondat, la inceputul lui ’93, cotidianul „Ziua”, titlu care avea sa cunoasca ulterior notorietatea nationala. Iar un an mai târziu, a infiintat „Ultima Ora”, o publicatie ce amintea de Mihail Sebastian si in care se distingeau, printre altele, semnaturile lui Liviu Avram, Ovidiu Hogea, Remus Radu sau Claudiu Târziu.

      In ’95, Sechelariu a preluat si modernizat „Desteptarea”, unicul cotidian de astazi al orasului. Si poate ca, fara investitia sa de atunci si de mai târziu, Bacaul nu ar mai fi avut azi chiar niciun ziar. Niciunul! Si zau ca ar fi fost pacat. Acestea sunt ziarele. Si, pe scurt, istoriile lor. Iar dincolo de ele, ii gasim pe jurnalisti. Si pe Sechelariu. Nu neaparat de aceeasi parte a baricadei, dar asta nu conteaza. Serios, chiar nu conteaza! Daca aveti indoieli, poate-l convingeti pe Ovidiu Pauliuc sa va povesteasca odata cum a mers toata redactia „Monitorului” la Primarie sa-l ure pe Seche.

      Ca tot e vremea uratorilor si a povestilor…Si fiindca tot ne-am lungit, sa scurtam si sa… scrutam in timp pentru a descoperi un Dumitru Sechelariu intr-o ipostaza inedita: inghesuit la masa presei a stadionului „Emil Alexandrescu” din Iasi, la un meci de Cupa României, dintre FCM Bacau si Ceahlaul. Era in toamna lui 1999. Ajunsesem la meci impreuna cu redactorul-sef din acea perioada al „Desteptarii”, Dorin Ciulina, dupa un drum de pomina.

      De pomina pentru ca, printre mistocareli de tot felul, la o benzinarie de pe drum, Dorin a uitat sa scoata la timp furtunul de alimentare, iar surplusul de benzina i s-a revarsat in portbagajul Daciei argintii. Oioioi, imi amintesc si acum cum pluteau firele de cabanos pe care le luasem ca pachet pentru drum! Când am ajuns in tribuna oficiala a stadionului iesean, i-am zapacit pe toti; „Trainspotting”, frate! Dupa un sfert de ceas, toata tribuna trasnea a benzina. Nici nu mai stiai cine se balacise in benzina: noi sau ei? Cu vreo zece minute inainte de startul jocului, a aparut si Sechelariu. S-a salutat cu Nechita, cu „Pinalti” si cu toti ceilalti mahari de la „oficiala”, dupa care ne-a zarit si a coborât grabit scarile catre masa presei.

      „Mai baieti, sper ca nu va deranjeaza daca stau aici, cu voi”, ne-a spus in timp ce se chinua sa se aseze pe incomodele scaune rezervate jurnalistilor. Dupa ce a mai privit o data peste umar, s-a apropiat si mai mult de noi, facându-ne cu ochiul si spunând in soapta: „Stau aici cu voi, si pentru ca voi sunteti baietii mei si imi face placere sa vedem meciul impreuna, dar si pentru ca acolo sus, duhnesc aia a benzina, de nu poti respira! Naiba stie ce s-a intâmplat”.

      E decembrie si miroase a brad. Iar din trecut, parca-parca vine o adiere de benzina…

      Elevul Luci dintr-a sasea

      de
      Dan Sion
      -

      Uneori, filmul apare inaintea cartii. Iar alteori, ti se intâmpla sa cunosti un om (si chiar sa scrii despre el) cu mult inainte de a ajunge sa-i afli numele. Asa mi s-a intâmplat cu Lucian Purcaru.

      L-am cunoscut in vremea in care nu era inca student in Franta si cu atât mai putin masterand la „Management si Comunicare in Sport” la Facultatea din Nancy. Era doar un elev de clasele I- VIII, cu o vârsta incerta si cu un nume nestiut, dar cu o pasiune bine definita pentru sport. Venea la toate meciurile din Sala Sporturilor. Mai intâi insotit de bunicul sau, iar apoi, când glasul i s-a ingrosat suficient de tare incât sa-l traga de guler pe arbitrul Cotoanta la un derby cu Metal Galati (sau poate ca era vorba de Dinamo), a inceput sa urce si sa coboare de unul singur treptele tribunei. Imi amintesc bine: statea mereu pe acelasi loc, undeva in dreapta cum priveai de la masa presei, pe al treilea sau al patrulea rând de la mantinela in sus.

      In fata sa se afla taximetristul super-ultra-mega stelist, iar ceva mai sus, domnul adus putin de spate, bolnav dupa Rapid. Asa a fost dintotdeauna cu suporterii fideli din Sala Sporturilor: omul si locul sau. Figuri usor recognoscibile. Poate si pentru faptul ca le zareai mereu si mereu in dreptul acelorasi scaune. Ulterior aveam sa aflu ca Lucian mergea si pe stadion, pentru a striga cu foc la jocurile de acasa ale FCM Bacau. Numai ca acolo, in marea masa a tribunei si a peluzelor, figurile isi pierdeau claritatea, devenind simple tuse, ca in picturile impresionistilor francezi.

      nota lucian purcaru elev decupaj

      Anii au trecut, iar Luci ne-a devenit coleg de breasla, semnând mai intâi in sport.bacaul.ro si apoi, cu ocazia diferitelor corespondente din Franta, in paginile „Desteptarii”, ziarul pe care marturiseste ca-l citeste de mic copil: „Am si acum pe acasa cronica unei super-victorii la volei feminin decupata din «Desteptarea»”. Dar Luci mai pastreaza si altceva in rafturile bibliotecii, printre stivele de France Football si Onze Mondial.

      E tot un decupaj din „Desteptarea”, din urma cu vreo zece ani. O nota in chenar deschis care face referire la un imn compus pentru echipa fanion a orasului, FCM Bacau, de un elev de clasea a sasea. Numele copilului nu apare. L-am aflat, deloc intâmplator, acum vreo doua veri, atunci când, dupa o miuta jucata impreuna, Lucian Purcaru mi-a trimis pe mail articolul decupat de el si semnat de mine, insotit de mentiunea smechera: „Cred ca astazi il cunoasteti mai bine pe acel «elev de clasa a sasea»”. Intr-adevar, il cunosc. Si ma bucur ca-l cunosc. Cartea bate filmul, iar viata – nu-i asa? – le intrece pe amândoua.

      Pagina 1

        de
        Deșteptarea
        -

        Pagina1

        Regal de colinde si obiceiuri de iarna cu Ansamblul “Busuiocul” si invitatii sai

        de
        Gheorghe Bălțătescu
        -

        Intr-o coregrafie de exceptie si cu participarea unor solisti, formatii si ansambluri din mai multe zone ale tarii, maestrul coregraf Petre Vlase, directorul Ansamblului “Bucsuiocul” a adus, pe scena Teatrului de Vara “Radu Beligan, duminica, 21 decembrie, nestemate ale folclorului, obiceiurilor si traditiilor noastre specifice sarbatorilor de iarna, pastrate din mosi – stramosi.

        Timp de trei ore, copii, tineri si maturi au colindat, dansat si interpretat frumoase colinde, jocurile Caprei, Ursului, Caiutii, au ridicat sala in picioare Dubasii de la Ansamblul “Busuiocul”, Craciunitele de la Colegiul National “George Apostu”, colindatorii de la Asau si Agas, Coralele “Armonia” si de la Biserica “Sfântu Nicolae”, din Bacau.

        Au venit rapsozi si colindatori de la Baia Mare (Grupul Transilvania), de la Flamânzi – Botosani, si, marea surpriza – Corala “Stefan Voda” din Basarabia, cât si “Ursul” de la Darmanesti, cât si multe alte prezente inedite, care au incântat spectatorii.

        “Am vrut sa oferim publicului nostru statornic, iubitor de folclor, podoabe ale mostenirii noastre culturale. Am vrut sa le facem o bucurie acum, in preajma Craciunului si a Anului Nou, trecând in revista, “de la tinerete pâna la batrânete”, cele mai frumoase obicieuri si traditii populare, nealterare, curate, astfel ca spectacolul nostru sa fie un model pentru tineri si copii”
        Petre Vlase, director al Ansamblului “Busuiocul”

        In final, au evoluat membri si colaboratori ai prestigiosului ansamblu profesionist “Busuicul”, cu suite de dansuri si obiceiuri, masti, nelipsind Sorcova si…colacii, daruiti publicului.

        Slanic Moldova: „Avem cea mai buna pârtie din regiune”

          de
          Silvia Patrascanu
          -

          Statiunea Slanic Moldova este gata sa-i primeasca pe turisti. Acestia vor gasi, aici, pensiuni, hoteluri, izvoare minerale, un sanatoriu balnear, iar din aceasta iarna si o zona de agrement moderna.

          Telescaunul, pârtia, instalatiile de iluminat nocturn si tunurile de zapada au fost verificate de doua ori de catre reprezentantii Consiliului Judetean, in administrarea caruia se afla, si sunt in stare de functiune. Investitia are o valoare totala de 5,7 milioane de euro, din care 2 milioane de euro sunt asistenta nerambursabila, derulata prin Programul Operational Regional.

          „Pârtia de schi este foarte importanta pentru statiunile Slanic Moldova si Târgu Ocna deoarece, datorita acesteia, se va crea o emulatie in rândul turistilor”, arata Ionel Floroiu, vicepresedintele CJ Bacau. Mai ramâne doar sa ninga suficient de mult, cât sa permita iubitorilor de schi sa se bucure de ea. Pârtia are o lungime de 1,5 km si e situata pe muntele Nemira, intre cotele 470 si 720. Intreaga zona de agrement are o suprafata de 7,2 hectare.

          „La baza pârtiei exista si un centru de inchiriere a echipamentelor, dar acesta nu apartine Serviciului de Promovare a Turismului din cadrul CJ, fiind un business privat”, a mai declarat Ionel Floroiu.

          Urmatorul proiect: un aqualand acoperit

          „Pârtia de schi este o mare realizare. A fost un vis al meu acum zece ani, când am devenit primar, si este 100 la suta meritul lui Andrei Serban si al echipei din Primaria Slanic Moldova”, a marturisit Andrei Serban, primarul orasului. El a explicat ca in 2004 nu avea nici terenul pe care urma sa o amenajeze.

          „Eu, pe banii mei, am adus o echipa de specialisti in pârtii care sa identifice cel mai potrivit teren. Am facut toate demersurile si in ultima sedinta de guvern a lui Adrian Nastase am primit 24 de hectare, dupa care am incheiat un parteneriat cu Consiliul Judetean, pentru ca noi nu am fi avut posibilitatea sa confinantam aceasta investitie. Pentru asta ii multumesc lui Dragos Benea si Consiliului Judetean, care a fost de acord cu acest parteneriat”, a declarat Andrei Serban.

          Edilul a vorbit si despre un alt parteneriat cu CJ Bacau, pentru un complex de agrement care va cuprinde si un aqualand acoperit, proiect care este depus la Ministerul Dezvoltarii: „In 2015, odata cu deschiderea finantarilor europene, vom da drumul si acestui proiect. Daca vom reusi sa-l punem in practica, Slanic Moldova va fi o statiune cu care noi, moldovenii, ne vom mândri, care va atrage un numar mare de turisti – având in vedere ca asigura si agrement, si tratament – si care, implicit, va crea un numar mare de locuri de munca.”

          „Avem una dintre cele mai bune pârtii din tara si, categoric, cea mai buna din Moldova, dupa parerea specialistilor. Aceasta realizare este foarte utila statiunii Slanic Moldova pentru ca automat va atrage un numar mare de turisti.”
          Andrei Serban, primarul orasului Slanic Moldova

          Telescaunul va functiona de luni pâna joi in intervalele orare 9 – 13 si 14 – 18, cu exceptia zilei de marti, când va fi oprit dimineata, pentru revizia instalatiei. Vineri, sâmbata si duminica, telescaunul va functiona dimineata, intre orele 9 si 13, si dupa-amiaza, intre orele 14 si 20.

          Spitalul Buhusi a fost acreditat

            de
            Ion Fercu
            -

            Spitalul Buhusi a primit raportul de evaluare al Comisiei Nationale de Acreditare a Spitalelor. Raportul confirma asteptarile: spitalul buhusean a fost acreditat, fiind, astfel, a doua institutie sanitara publica acreditata din judetul Bacau.

            Raportul a evidentiat principalele aspecte constatate in vizita de evaluare din perioada 24-28 noiembrie 2014, amintind si de unele „umbre” ale activitatii (aspecte a financiare, termene de realizare pentru anumite obiective). Pe timpul vizitei de acreditare, personalul, protocoalele/procedurile de lucru, circuitele, vizionarea directa, interviul si traseul pacientului, disponibilitatea echipei manageriale si a comunitatii locale pentru modernizarea bazei materiale au primit aplauzele exigentilor evaluatori nationali.

            ,,Au fost unii care au afirmat ca nu vom obtine acreditarea. Sustinut de Consiliul Local si de primarul Ionel Turcea, personalul spitalului a demonstrat, prin activitate, ca aceasta acreditare este meritata. Altii au depus chiar si contestatii, au postat opinii denigratoare la adresa institutiei, dar evaluatorii au constatat doar adevarul. Va trebui sa confirmam prin calitatea muncii, prin respectul fata de pacient, aceasta acreditare. Stim ca orice victorie se gestioneaza greu”, ne-a spus managerul spitalului, dr. Mouhannad Toron.

            ,,Acreditarea este rodul muncii in echipa, al managementului foarte bun, al implicarii noastre totale. Multumesc spitalului pentru responsabilitatea manifestata. Ne vom implica si pentru a imbunatati/remedia unele aspecte ale activitatii. Prin oras, unii, animati de interese personale meschine, ar vrea sa distruga totul, dar n-au nicio sansa”, a adaugat primarul Ionel Turcea.

            Ioan Niculae da din nou sperante de repornire la Amurco

            de
            Petru Done
            -

            Omul de afaceri Ioan Niculae da din nou sperante salariatilor societatii Amurco, din Bacau, in legatura cu repornirea instalatiilor combinatului de ingrasaminte chimice, care ar putea avea loc in luna ianuarie.

            Din vara acestui an, Amurco, Nitroporos Fagaras si Ga Pro Co Savinesti, toate firme din portofoliul companiilor InterAgro, pe care le controleaza Ioan Niculae, au intrat în insolventa, iar salariatii lor au fost concediati.

            Insolventa a fost ceruta chiar de proprietarul lor, care – se spune – vrea sa-si puna banii la adapost de la o eventuala poprire a conturilor de catre stat.

            „Am primit vestea ca instalatiile combinatului ar putea fi repornite din luna ianuarie, poate chiar din februarie. Nu avem nimic concret intreprins pâna acum, in acest sens, totul este la nivel de informare din partea patronatului. Cert este ca se pregateste o prima lucrare de anvergura in combinat, la unul dintre schimbatoarele de caldura, ceea c ear fi o dovada ca intentiile de repornire a instalatiilor ar fi o certitudine. Se intelege ca noi toti asteptam un astfel de eveniment si ma refer la cei circa 750 – 800 de salariati care si-ar putea relua, astfel, lucrul. Ar fi un dar nesperat, acum, la inceput de An Nou.”
            Gheorghe David, liderul sindicatului Chimfert din Amurco

            Insolventa a fost ceruta de Ioan Niculae dupa ce pretul gazului metan a crescut din nou si a afectat serios cheltuielile de productie ale combinatelor de ingrasaminte chimice. Pretul gazului conteaza în proportie de 80% în costurile unui producator de îngrasaminte. Cele sase combinate chimice ale InterAgro consuma, împreuna, circa trei miliarde de metri cubi, la fel ca toată populatia României.

            Despre insolventa, insa, Iona Niculae are explicatii personale. „Insolventa nu e ceva rau – spunea omul de afaceri, citat de Economica.net. Inseamna reorganizare si curatare de datorii. Statul, prin multiplele lui entitati, Garda Financiara, Garda de Mediu, începuse sa mă hărţuiască, pentru a-mi lua banii.

            Pasamite, as fi folosit gazele primite de la Romgaz pentru revânzarea lor si nu pentru chimizare, în fabrica. Dar, cum sa spui asa ceva, cum sa spui ca am vândut gazele, când fiecare metru cub a intrat în fabricile de îngrasaminte, lucru demonstrabil cu acte! A, vrei tu, stat, să-mi popreşti conturile si sa-mi iei banii? Ei bine, nu se poate, intram în insolventa si în reorganizare si capatam protectie împotriva creditorilor. E o masura de autoconservare”.

            Pâna la alte ordine, amintim ca dupa intrarea in insolventa a societatii Amurco la Inspectoratul Teritorial de Munca Bacau a ajuns solicitarea de concediere colectiva pentru 165 dintre cei 206 angajati ramasi la lucru, ultimul lot de chimisti din combinat. In doua rânduri, un grup de salariati au intrat in greva foamei, pentru a-si primi drepturile salariale.

            Ioan Niculae a închis si a redeschis de mai multe ori, în ultimii ani, combinatele sale chimice, in functie de evolutia pietei de îngrasaminte si a pretului gazului. In primavara acestui an, dupa ce salariatii de la Amurco au iesit sa protesteze tot pentru ca nu-i primeau drepturile salariale si nu mai avea siguranta locului de munca, magnatul a venit la Bacau, pentru o scurta intrevedere cu administratorii si cu salariatii combinatului.

            Volei feminin/ Divizia A1: Fuse si se duse!

            de
            Dan Sion
            -

            SCM U Craiova – Stiinta Bacau 0-3 (20-25, 16-25, 15-25)

            Fuse si se duse meciul de la Craiova! Si odata cu el, se duse si 2014. Un an care a consacrat-o pe Stiinta Bacau campioana României la volei feminin pentru al doilea an consecutiv. „Un an bun, dar care putea fi si mai bun, daca luam in calcul fluctuatiile din partea de final”, a sintetizat antrenorul Stiintei, Florin Grapa. Din fericire, studentele nu au avut o evolutie fluctuanta in jocul de sâmbata, de la Craiova, care a tras cortina peste 2014, dar si peste turul de campionat al Diviziei A1.

            Cu un libero improvizat in persoana Crinei Baltatu (titulara Lucia Gaido este accidentata, iar Mihaela Albu a ramas acasa, ca urmare a decesului mamei sale), studentele s-au impus cu 3-0 in fata celor de la SCM U Craiova. Cu exceptia primului set, adjudecat la „doar” cinci puncte diferenta, oaspetele au confirmat plusul de valoare, câstigând urmatoarele seturi cu 25-16, respectiv 25-15.

            Stiinta: Sabina Moisa, Denisa Rogojinaru, Anastasia Harelik, Alexandra Sobo, Tatiana Lupu, Yulya Stoyanova, Crina Baltatu (libero). Au mai jucat: Ioana Baciu sI Irina Radu.

            Dinamo, invinsa de Medicina

            Etapa a 11-a, ultima a turului, a inregistrat o adevarata lovitura de teatru la Târgu-Mures, acolo unde Medicina a invins-o cu 3-1 (25-23, 25-22, 13-25, 27-25) pe Dinamo, dupa ce in ultimul set, gazdele au revenit extraordinar de la 21-24 la 27-25. Celelalte rezultate: Unic Piatra Neamt – CSM Bucuresti 0-3, CSM Târgoviste- CSM Lugoj 3-0, U Cluj – Penicilina Iasi 0-3. CSM Satu-Mare- Alba Blaj s-a jucat ieri, iar azi se va disputa restanta Penicilina – CSM Bucuresti. Programul etapei viitoare (17 ianuarie 2015): Alba Blaj- Stiinta, SCM U Craiova – Penicilina, U Cluj – Dinamo, Medicina – CSM Lugoj, CSM Târgoviste- CSM Bucuresti, Unic – CSM Satu Mare.

            Clasament Divizia A1

            1 Stiinta Bacau 11 9 2 29-9 27p.
            2 CSM Bucuresti 10 9 1 27-5 26p.
            3 Volei Alba Blaj 10 8 2 26-7 25p.
            4 Dinamo Bucuresti 11 8 3 26-12 23p.
            5 CSM Târgoviste 11 8 3 27-15 23p.
            6 Medicina 11 6 5 21-22 17p.
            7 CSM Satu Mare 10 4 6 15-21 12p.
            8 CSM Lugoj 11 3 10 11-26 10p.
            9 Penicilina Iasi 10 3 9 13-23 9p.
            10 SCM U Craiova 11 2 9 14-29 8p.
            11 Unic P. Neamt 11 2 9 10-29 6p.
            12 U Cluj 11 2 9 9-30 6p.

            Agricola in topul producatorilor de bunuri de larg consum

            de
            Petru Done
            -

            Grupul Agricola, din Bacau, se numara printre cei mai mari 20 de producatori de bunuri de larg consum (FMCG) din România, domeniu in care activeaza multe companii multinationale.

            In acest top, Agricola ocupa locul al 18-lea, dupa cifra de afaceri din anul 2013, care a fost de 364 de milioane de lei, fata de numai 354 de milioane in 2012 si 270 de milioane in 2008 – anul de debut al actualei crize economice.

            Dinamica acestui indicator (2013 fata de 2008) a fost de 35%, dar numarul de angajati a scazut cu 245 de salariati. Prima clasata, British American Tobacco Trading, are o cifra de afaceri de 6.920 de milioane de lei, iar ultima, Star Foods Bucuresti, de numai 356 de milioane. Agricola a avut, tot in 2013, un profit de 7 milioane de lei, obtinut cu cei 1.722 de angajati.

            Grupul industrial din Bacau este una dintre cele trei companii din industria carnii din top care este condusa de un antreprenor român, presedintele Grigore Horoi, celelalte doua fiind Transavia si Unicarm.

            Naşterea Domnului, darul cel mare al iubirii dumnezeieşti

            de
            Deșteptarea
            -

            Trăim cu toţii în aceste zile binecuvântate în aşteptarea bucuriei celei mari a Naşterii Domnului, Cel ce S-a Întrupat pentru a ne elibera pe noi oamenii din robia vrăjmaşului, pentru a ne pune din nou pe făgaşul firesc al existenţei noastre, adică în relaţie de comuniune şi iubire cu Dumnezeu şi cu aproapele. Bucuria şi recunoştinţa este cu atât mai mare pentru noi românii, care, în urmă cu 25 de ani, tot în preajma Crăciunului şi tot prin lucrarea lui Dumnezeu, am redobândit libertatea şi demnitatea de a ne manifesta ca oameni deplini, ce pot răspunde prin lucrarea şi credinţa lor iubirii divine, neîmpiedicaţi de vreo putere vremelnică lumească. Simţim, acum ca şi atunci, că totul este pătruns de sfinţenia Tainei Întrupării şi de prezenţa nemijlocită a harului dumnezeiesc. Cerul se uneşte cu pământul, îngerii slavoslovesc şi cântă împreună cu oamenii, colindându-L pe Pruncul Iisus. Taina cea din veac ascunsă a mântuirii se revelează ca dar oferit creaţiei văzute şi celei nevăzute.
            Noi ştim că Dumnezeu „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”, aşa cum ne învaţă Crezul Ortodox, dar totuşi bogăţia de mister a Tainei Întrupării nu poate fi înţeleasă deplin niciodată, ea putând fi descifrată fragmentar şi temporar doar de cei cu o bogată experienţă duhovnicească. Meditând asupra înţelesului ei, realizăm că Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. Fiul lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.”
            Întruparea Cuvântului, adică smerita coborâre a Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane, constituie momentul central al istoriei, al timpului. Acum se arată în mod concret faptul că „Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 16), căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om, pentru că pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească. Timpul istoric devine astfel timp al mântuirii, al apropierii omului de Dumnezeu.
            Darul acesta mare al lui Fiului lui Dumnezeu, faptul că El ia firea noastră, se face Frate al nostru în Duhul Sfânt, ne dă şi nouă oamenilor şansa de a răspunde pe măsură, pentru că trebuie să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime, ca să-L primim pe El întreg. Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează, deoarece a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.
            Să dea Bunul Dumnezeu ca toţi oamenii să se împărtăşească de darul cel mare al Naşterii Domnului, iar Sfintele Sărbători să ne aducă tuturor pace şi sănătate, lumină şi ajutor! La Mulţi Ani!

            Pr. dr. Marius Popescu, Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

            La mulţi ani, Deşteptarea!

            de
            Deșteptarea
            -

            Este o bucurie pentru noi să ne alăturăm celor care au început această lucrare şi celor care lucrează la ea, să salutăm acest cotidian la jubileul de argint, 25 de ani de prima apariţie.
            Este o bucurie la acest ceas aniversar, pentru că acest ziar are o rubrică săptămânală dedicată şi Bisericii Romano-Catolice şi pentru că orice eveniment deosebit celebrat de Biserica noastră a găsit un interes aparte din partea conducerii şi lucrătorilor ziarului Deşteptarea.
            Este o bucurie pentru că Decretul asupra mijloacelor de comunicare socială Inter mirifica al Conciliul al II-lea din Vatican, din 4 decembrie 1963, ne aduce aminte şi de misiunea presei:
            1. „Dintre minunatele descoperiri ale tehnicii pe care geniul uman le-a extras, mai ales în zilele noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, din lucrurile create, Biserica le primeşte şi le urmăreşte cu o solicitudine deosebită pe acelea care privesc mai direct sufletul omenesc şi au deschis căi noi de a comunica mai uşor ştiri, idei şi orientări de tot felul”. Şi presa, pe lângă celelalte mijloace este „un mijloc de comunicare socială”.
            2. „Informarea a devenit foarte utilă şi, de cele mai multe ori, necesară…, astfel încât să poată contribui în mod eficace la binele comun… şi la progresul întregii societăţi”, cu o singură condiţie: „comunicarea să fie mereu adevărată şi completă, ţinând seama de dreptate şi caritate…, să fie cinstită şi adecvată, adică să respecte cu sfinţenie, în dobândirea şi difuzarea ştirilor, legile morale precum şi drepturile legitime şi demnitatea omului”.
            3. Conciliul declară că „primatul ordinii morale obiective trebuie respectat în mod absolut de toţi. Această ordine este singura capabilă să depăşească şi să armonizeze toate celelalte ordini de activităţi umane… Căci numai ordinea morală cuprinde pe om în totalitatea fiinţei sale de creatură a lui Dumnezeu, înzestrată cu raţiune şi chemată la cele supranaturale; această ordine, dacă este păstrată integral şi fidel, îl duce la dobândirea perfecţiunii şi fericirii depline”.
            Iată deci câteva indicaţii ale Bisericii Catolice pentru ca presa să fie constructivă, să conducă omul la prosperitate morală şi materială, iar întreaga societate la progres.
            Conducerii, ziariştilor şi colaboratorilor ziarului Deşteptarea le dorim din toată inima „La mulţi ani!”. Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să vă lumineze pe această cale a adevărului!
            Crăciun fericit şi un an nou binecuvântat şi plin de roade!

            Pr. Isidor Dâscă, decan de Bacău

            Pagina 1

              de
              Deșteptarea
              -

              Pagina1

              Gânduri la sfârșit de an

              de
              Deșteptarea
              -

              Cu toţii ne pregătim să încheiem anul 2014 şi să începem anul 2015. Suntem încă pătrunşi de măreţia sărbătorii Naşterii Domnului care se apropie, de bucuria colindătorilor adusă în casele noastre ce ne vestesc asemenea magilor de odinioară Întruparea Domnului Iisus. Tot acum ne aşteaptă în prima zi din noul an o întreită sărbătoare : Tăierea Împrejur a Domnului, Sfântul Vasile cel Mare şi Anul Nou. Este totodată şi ceas de bilanţ pentru fiecare dintre noi. Ne întrebăm şi căutăm răspunsuri la întrebări pe care în mod firesc si le pune orice crestin : dacă anul ce se încheie ne-a apropiat mai mult de Dumnezeu şi de semeni; dacă ne-am osârduit deajuns spre a-L căuta şi afla pe Dumnezeu ; dacă L-am iubit şi urmat din ’’toată puterea noastră,din tot cugetul nostru’’ ;dacă I-am făcut voia… Un rege credincios i-a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui care este cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei a zis ca bătrâneţea este cea mai mare nenorocire, altul că boala şi sărăcia. Al treilea învăţat a grăit tare şi răspicat: Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi păcate, că eşti nepregătit pentru sfarsitul propriu: eşti nespovedit, neîmpărtăşit, nu ai ţinut post, nu l-ai iubit pe Dumnezeu si pe aproapele tau, nu te-ai rugat, n-ai făcut fapte bune. Aceasta-i cea mai mare nenorocire. Da, tu ai dreptate! a zis regele.
              Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic ce promite să rezolve totul în mod miraculos. Și un progres tehnologic e util, dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Ori, izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse : faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât în Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surrogate, caci sufletul are nevoie să fie hrănit cu învăţătura lui Hristos, să se curăţească prin post şi rugăciune, să se încălzească prin dragostea faţă de Ziditorul său, să se păzească de gândurile şi dorinţele pierzatoare.
              În această vălmăşie de gânduri vine în chip divin sărbătoarea din prima zi a anului,parcă spre a ne lumina, întari şi arăta calea pe care să o urmăm : cea a Bisericii şi a lui Dumnezeu. Căci la opt zile de la naştere , Pruncul Iisus este adus la Templu pentru punerea numelui. Pentru că prin naştere a luat asupra Sa chipul omenesc, dupa cum graieste Apostolul:’’Întru asemănarea omenească făcându-Se şi cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rânduită pentru păcat „.De aceea, numele Lui este „mai presus de orice nume pentru ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Fil., 2.9-10)
              La acest sfârşit şi început de an să rugăm pe Bunul Dumnezeu să nu socotească păcatele noastre în cartea vieţii ci să ne dăruiască Harul dătător de viaţă , aducator de roade sufleteşti şi trupeşti, înmulţind în inimile noastre credinţa,nădejdea, dragostea şi să ne numere şi pe noi între slugile Sale cele preaalese din Împărăţia Cerurilor.
              Dorim cu dragoste tuturor cititorilor noștri cât și cotidianului ”DEȘTEPTAREA”
              LA MULȚI ANI ȘI MULTE ÎMPLINIRI !

              Pr.Liviu Burlacu
              Centrul “Izvorul Tămăduirii“-Bacău

              1...3.6743.6753.676...5.884Pagina 3.675 din 5.884

              ULTIMELE ȘTIRI