Fotografiile vechi, zimțuite pe margini, ne dau nostalgii. Colajele sub sticlă țintuite în rame simple de brad, date cu baiț, mai stau încă vii în casele bătrânești, uitate de vreme. Prea puține pentru a alcătui un album. Și fotografii erau rari. Veneau doar chemați la evenimentele importante din viața intimă sau a comunității. Între lucși, lumeni, kelvini, pixeli, de la luminozitatea dată de fitilul din lampa în formă de pară, alimentat cu gaz, până la telefoanele ultra dotate cu optică, fotografia digitală nu poate șterge acel crâmpei din viață, rătăcitor în timp. Amintire de suflet, ferită cu grijă de soare, ca și icoanele, pentru a păstra nuanțele, tonurile. Și acea culoare cu parfum… de galbenă gutuie. De ce toate fotografiile ne privesc din trecut?
Fotograful lucrează cu lumina dar jonglează cu umbrele
O provocare venită din partea celei mai cunoscute familii de artiști fotografi băcăuani. O profesie transmisă, pe parcursul mai multor generații, de la descoperirea daghereotipiei. O invitație de a vorbi despre începuturile fotografiei în orașul mângâiat, uneori tumultos, de apele Bistriței. „Echipa Mărăndici” ne aduce aminte că tradițiile imortalizate în urmă cu mulți ani, în perioada Sărbătorilor Creștine, au farmecul lor aparte, imprimate pe hârtie. Fotograf de o viață, Romeo Mărăndici devine nostalgic:
„Fortografia apare în Bacău mult mai târziu. Primele ateliere au fost ale lui Prato, Mihăilescu… Cele mai deosebite zile religioase sărbătorite în viața unei familii, în fiecare an, le știm foarte bine, sunt Crăciunul și Paștele. Așa au început să apară fotografiile de familie, pentru a rămâne amintire viitoarelor generații. Dacă la început acele fotografii se executau în studiourile fotografilor, bine amenajate, utilate, unde își permiteau să vină doar familiile cu o anumită stare materială, mai târziu au apărut și alți fotografi. Era chiar și un cuvânt care îi definea, se numeau „Laichiști”! Nu mai depindeau de aparatura greoaie din studiou. Apăruseră primele aparate de fotografiat Leica, profesionale, care erau foarte iubite de profesioniști. Erau extra plate, cu film încasetat ce folosea 36 de poziții. Nu erau ieftine. Ca fotograf profesionist te puteai deplasa oriunde, pe stradă, în parc, în fața unor edificii, statui sau chiar la oameni acasă. Așa au început să se înmulțească numărul de fotografii în albumele familiilor, prin acești „Laichiști”. Au lăsat studiorile unde fotografiile erau retușate, superbe imagini acum și rare, imprimate pe plăci de sticlă, în favoarea a ceea ce va deveni „Instantaneul”. Odată cu aparatele de fotografiat au evoluat și blitzurile. Nu se mai foloseau lămpile cu magneziu, când trebuia să aerisești camera de fum și miros, sau reflectoarele cu becuri de 500 de wați, când toți transpirau.”
De Revelion se făceau cele mai multe fotografii
Fulgii de nea, lerul, săniuțele, cetina de brad – și o ambrozie cu ispită de aur, smirnă și tămâie cum ne traduce Colindul – provoacă dorința de a păstra tradițiile. Romeo Mărăndici duce dulcea povară a amintirior. Nu a fost singur. Imaginile din arhiva personală vin să completeze în alte mii de cuvinte, un colț de fotografie pătată.
„Cred că de Crăciun și Revelion se făceau cele mai multe fotografii. Eu am apucat acele vremuri. Să le spunem… bătaia peștelui. Erau acele grădinițe unde toată lumea dorea o fotografie, la serbarea copiilor. Chiar dacă era perioada comunistă, serbările tot se țineau. Venea Moș Gerilă! Curiozitatea aici, din punct de vedere al fotografului, era improvizația ținutei acelui Moș Gerilă. De la barbă, halatul vopsit în roșu, cu glugă împodobită cu vată. Tineri travestiți la repezeală, de nevoie, unii mai neinspirați, care de multe ori speriau copilul când se ducea să-și ia darul. Misiunea mea era să fac fotografia, misiunea moșului era să ia copilul în brațe. Văzându-l așa de urât și de hidos, se speria și începea să plângă. De multe ori apăreau niște fotografii de groază să spunem, dar plăcute, ilare de fapt prin atitudinea celor doi. Asta se întâmpla în grădinițe, unde se organiza totul. Cerințele erau foarte mari. Mă urcam pe bicicletă, mai luam un taxi, mai târziu cu mașina, să ajung de la o grădiniță la alta… ajutat și de soție.
Treaba mergea. Înainte totuși de a ajunge la grădinițe – țin minte – terminasem liceul, făcusem una sau două nunți. Iarna se făcea Orășelul Copiilor. Acolo am văzut un Moș care arăta ca în cărțile cu povești. Lângă el, un fotograf care vorbea frumos, și care invita părinții cu copii să vină lângă moș, pentru o fotografie color. Era la sfârșitul anilor 70. Cine erau acești oameni? Nely Nederi și Dionisie Cercasov, Dumnezeu să îi ierte pe amândoi! Costumația lui Nederi era superbă. Barba făcută dintr-o perucă blondă de femeie, altă perucă blondă era pusă pe cap, cu plete care veneau pe umeri. Costumul era făcut dintr-o salopetă albastră de muncitor, vopsită în roșu. Era încins cu un chimir lat din piele.
Cizme militărești. Cei care l-au cunoscut știu că era foarte bun de gură. La sfârșit îi invita pe toți la o nucă, la o bombonică, toată lumea era fericită. Veneau după fotografii a doua zi, motiv să mai facă o poză. Referitor la prețuri, țin minte ca și acuma, era 25 de lei fotografia color, tip carte poștală. O raritate pe atunci. Se făceau obligatoriu 2 bucăți. Salariu mediu era de 1800 – 2000 de lei. La o simplă socoteală, un om își putea comanda, să spunem, 100 de bucăți. Astăzi fotografia color dacă trece puțin peste 1 leu. Ieftină de pus într-un album. Mulți își pierd imaginile salvate electronic și regretă că nu le-au păstrat și altfel. Eu am o fotografie color, făcută de tata în fața casei, prin 1963. După ce am văzut prestația celor doi din orășel, am luat hotărârea că și eu voi face la fel. Ca să mă afirm pe piață trebuia să mai reduc din preț.”
Concurența neloială
Recunosc că mă aflam și eu pe acolo, mai discret, după ce am urmat cursurile școlii Populare de Artă, la începutul anilor 80. Pe Maestru îl admiram mai demult, din liceu, când duceam filmele la developat la doamna Larisa, mama lui. Ea se ocupa de laborator. Dar să-i urmărim în continuare povestea: „De multe ori mai făceam și concesii, dacă cineva dorea mai multe imagini. Din 1980 s-au înmulțit fotografii. Ateliere de stat erau multe. Țineau de Cooperația. Legal cred că eram 12- 15, cu carte de muncă. Pe lângă noi… cam 100. Majoritatea făceau fotografiile, dar le aduceau la developat tot la noi în laborator, ceea ce a fost în detrimentul Cooperativelor administrate de Stat. Practicau de fapt o muncă la negru. Așa că am organizat în Bacău o chestie deosebită. O alianță între fotografi, la petrecerile de Revelion. Trebuie să muncim, avem nevoie de bani, nu bem, ne-am spus! Mergeam prin restaurante, îl luam și pe Nederi cu noi, îmbrăcat în Moș Crăciun, și făceam fotografii la mese. Moldova, Decebal, Bistrița, Select și Parc. Surpriza era că dimineața, înainte de Periniță, veneam cu fotografiile. Oamenii erau bucuroși că plecau acasă, fotografiați cu Moș Crăciun în noaptea de Revelion.” După atâția ani de muncă, artistul fotograf are o pensie de 800 de lei.
Acum se spune că există o criză de subproducție în rândul fotografilor profesioniști. Așa este. În perioada de pandemie nu s-au mai organizat evenimente. Fotograful profesionist intră deja în gama artiștilor. Ca în fiecare an, pe 11 ianuarie, de Ziua artei fotografice din România, artistul fotograf Romeo Mărăndici încearcă să păstreze tradiția. Până atunci să ne bucurăm de amintirile pe care le imortalizăm. Dar mare grijă ce frânturi din viața intimă devoalăm pe internet. Imaginea comprimată, împărțită în pixeli, cu neimaginabile posibilități de stocare, rămâne virtuală. Romeo Mărăndici ne-a adus aminte de mirajul imaginii apărute ca din neant, în tava cu revelator… Și de colegii de breaslă de altădată.
