Prin 1990, PETROM a purces la Moinesti o constructie cu destinatia „Baza de tratament cu spatii de cazare”. Hotelul avea ca tinta transformarea Moinestiului într-o cocheta baza de tratament care avea ca sustinere izvoarele minerale existente aici. Prin 1993, lucrarile au sistat. Presa vremii vorbea despre faptul ca el a ajuns apoi tinta hotilor si interlopilor.
În 2006, am înteles, Consiliul Local Moinesti a reusit sa-l treaca în domeniul privat al orasului. Apoi, o firma din Bucuresti l-a cumparat la un pret considerat bun de catre unii, jenant de catre altii. Se spera ca în 2009 hotelul va fi inaugurat. 8 etaje de ruina – cu trei piscine la subsol, cu restaurante si sali de conferinte, cu vreo cincizeci de camere, pe planseta – este astazi acest hotel despre care, prin 2004, fostul primar Vasile Ailincai, condamnat în 2006 la închisoare, îmi spunea ca va fi o bijuterie arhitectonica.
Ziaristii de la Desteptarea au scris recent istoria amara a acestei jenante ruine din centrul orasului. Eu n-am întrebat autoritatile locale de astazi „ce si cum” despre istoria trecuta si viitoare a ruinei. Am întrebat zeci de moinesteni, pe strada.
O ruina… dadaista, zic unii, zâmbind. O ruina a neputintei, zic altii. O ruina electorala, spun altii, facând trimitere la promisiunile de reabilitare a… ruinei. O tinta pentru demolatorii celebri din Discovery, care, cu putina dinamita bine plasata, ar putea transforma ruina într-un nor suprarealist de fum. O poveste atât de încîlcita, încât, pe masura ce vrei s-o descâlcesti, o încâlcesti si mai mult, cred multi dintre moinesteni. Un proaspat absolvent de liceu a pus cireasa pe tort: „M-am nascut cu ruina asta sub ochi. Lasati-o asa! E frumoasa! Merg cu prietena mea prin preajma ruinei si glumim, spunând ca ea este Colosseumul nostru! Colosseumul roman este cea mai impresionanta cladire-ruina a Imperiului Roman. Colosseumul moinestean este ruina noastra cea mai vestita”…
Am privit mult catre acest Colosseum, unul dintre tristele si absurde accente ale tranzitiei noastre care nu se mai termina. La ultimul etaj au început sa creasca tot felul de copacei. Unii au deja, daca am aproximat bine, vreo trei metri înaltime. Cu timpul, aici, pe crestetul ruinei, ar putea creste, spontan, chiar o padurice suprarealista, poate chiar dadaista. Profesorii si literatii încearca, de decenii în sir, sa explice pruncilor si adolescentilor spiritul manifestului Dada, initiat de celebrul moinestean Tristan Tzara. Acum, în sfârsit, cred ca daca unul dintre acesti formatori de opinie estetico-literara-arhitectonica si-ar aduce învataceii în fata acestei ruine si ar exclama simplu – „Acesta este spiritul Dada!”– lectia despre dadaism ar putea fi minunat însusita…
Ion Fercu
