Una din marile mele obsesii este aceea de a nu da uitării copilul din mine, cu pofta lui de joacă nestăvilită, cu fanteziiile lui, dar, mai cu seamă, cu puritatea lui sufletească. Mi-am dorit să fiu ferită de cinism, de acreală, de indiferență, de lipsa de chef de viață, și nu m-am lăsat contaminată de bolile maturității.
N-am vrut niciodată de devin o persoană încruntată, scorțoasă, „importantă”, nu m-au interesat funcțiile, nu am vrut să am ceva anume, nu sunt o persoană agitată de ambiții.
Am vrut doar să fiu într-un anumit fel, adică să rămân eu însămi, să nu-mi pierd sensibilitatea, în primul rând, și deschiderea față de lume și de semeni. Mă îngrozește felul în care au crescut unii și alții din jurul meu, preocupați excesiv de etichete sociale, de avansare în ierarhii, de acumulare de bunuri și onoruri. Îi văd cât de nepăsători, cât de neglijenți sunt cu oamenii din preajma lor, dar și cât de neatenți sunt și cu ceea ce se petrece înlăuntrul lor.
E ceva mecanic în comportamentul lor, ceva foarte nefiresc. Multă nervozitate, izvorâtă din nerăbdarea și lăcomia de a-și atinge scopurile cât mai repede, mult conformism și o uscăciune sufletească pe care nu pot să o ascundă. Nu-mi plac apoi frustrații, cei care una au vrut să facă în viață și alta au reușit să facă. Cu prețul uitării a tot ce a au trăit mai frumos cândva, când încă mai visau, mai simțeau că au aripi.
Ce mai încolo-ncoace, de obicei fug de adulții din calea-afară de conformiști și mă simt teribil de bine în compania copiilor sau a acelor oameni care s-au priceput să-și prelungească copilăria. Mi se pare vital să nu pierdem orice contact, oricât de mic, cu copilul din noi, profitând de orice prilej pentru asta. Și un foarte bun prilej este acela de a învăța continuu meseria de părinte.
Pentru că asta nu e ceva instinctual, nu vine din gene, neaparat, nu ține de biologie, ci de cultură, de educație. Copiii noștri sunt ca niște oglinzi sau ca niște ferestre, și în ei vedem și ce ne place și ce nu ne place, rele deprinderi, apucături urâte…Ei ne ajută să cunoaștem, să înțelegem mai bine lucrurile, asta dacă avem bunăvoință, evident. Pentru că nu e deloc ușor să fii părinte, dimpotrivă, unii spun că e cea mai grea meserie din lume, și înclin să le dau dreptate pe de-a-ntregul. Dar nu există rețete standard pentru buna exercitare a acestei „meserii”, cel mai important fiind să-i oferi copilului tău iubire necondiționată, înțelegere, libertate.
Libertatea de a crește, de a se dezvolta frumos, devenind mai bun decât ai fost tu. Spun asta pentru că sunt și mulți părinți egoiști și obtuzi, surzi la nevoile reale ale copiilor lor. Părinți care știu să fie doar autoritari, să impună, să impute, sa facă mereu reproșuri, să aplice corecții, pedepse, cerând unui copil să se schimbe. Acestora le-aș aminti însă ce spunea un mare psihanalist, Carl Gustav Jung: „Dacă există ceva ce dorim să schimbăm la copilul nostru, ar trebui să ne uităm mai întâi la noi înșine, dacă nu există ceva ce ar trebui să schimbăm la noi”.
Câți au însă această luciditate, această totală sinceritate cu sine? Prea puțini. Cert este că avem mari așteptări de la odraslele noastre, dar sigur este un adevăr pe care-l formula demult Jean- Jacques Rousseau: „Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă, răsplată sau pedeapsă”. Indiferent dacă trăiesc într-o familie așa-zis normală, cu soț, soție, copil, sau într-una monoparentală sau de alt tip – că tot se discută acum intens acest subiect, definiția familiei- un copil are nevoie în primul rând de afecțiune. Iar normalitatea nu e ceva uniform, impus, e fragilă, uneori iluzorie, și, sigur de tot, foarte subiectivă.
Pentru mine, de pildă, este normal să am o relație caldă și solidă cu copiii mei, de la care nu aștept perfecțiunea, vreau doar să-i văd fericiți.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
