Mizeria sistemului mioritic de pensii miroase ca un tomberon național neridicat de ani de zile de către salariații Salubrității. E drept că, aproape cotidian, Olguța de Craiova aruncă împrejurul acestuia, ca la balamuc, flacoane de parfum ieftin pentru a mai tempera duhoarea, dar rezultatul este zero. Ar fi o binecuvântare pentru statul nostru de drept strâmb inventarea acelui leac miraculos care să prevină îmbătrânirea. Ar scăpa de plata pensiilor.
Întotdeauna a existat în lume o nemulțumire cu privire la cuantumul pensiilor. Unii pensionari, resemnați, își oblojesc supraviețuirea cu firimiturile pensiei, alții refuză această realitate. Richard Wagner zicea: „Nu pot trăi dintr-o pensie mizerabilă de organist, ca maestrul vostru Bach”. Atitudine normală, căci Wagner era protejatul regelui Ludwig al Bavariei. Bach a cam fost ocolit de acest noroc. Statutul de pensionar al celor două genii mă trimite cu gândul la prăpastia scandaloasă ivită între pensiile românești: pensii liliput (pentru majoritatea onest-truditoare) și pensii nesimțite (fără ghilimele, pentru minoritatea cu dorit rol represiv).
Intrarea în UE și semnarea unor acorduri specifice cu alte țări a deschis perspectiva accesului la pensiile internaționale (puțin mai… umane) pentru cei care au trudit peste graniță. Din păcate, birocrația este în unele dintre aceste țări rudă bună cu sfidarea. Astfel, pensionarul român a devenit un hăituit universal.
Când țări precum Cipru (membră UE) sau Israel nu răspund nici după șase ani solicitărilor de pensionare ale unor români, te întrebi de ce statul nostru – care are armii de ambasadori și consuli, de ministere/instituții care ar trebui să apere drepturile cetățeanului – nu reacționează. Prioritatea acestora este reprezentată de gestionarea unor activități protocolare siropoase. Casele județene de pensii sunt lăsate să se lupte singure cu morile de vânt ale sfidării unor asemenea țări.
