Un tanar cu nevoie speciale din Comanesti a gasit o modalitate neobisnuita de a scrie. Pentru ca este infirm de maini, Marian Izvonaru isi foloseste piciorul drept la scris. In momentul de fata, el corespondeaza cu 30 de detinuti din toate Penitenciarele de tara. Visul cel mare al lui Marian este sa aiba o masina si sa colinde lumea intreaga.
„Mi-am dorit copilul acesta, spune cu patima Ioan Izvonaru. Sotia mea nu a miscat un pai sa scape de sarcina. Doar ca, atunci cand a fost insarcinata, a facut gripa si s-a tratat cu leacuri babesti. A baut tuica fiarta cu mult piper. Nu stiu daca acest lucru a daunat bebelusului. Dar l-am dorit pe Marian si m-am luptat pentru el sa-l fac bine. Numai ca Dumnezeu a avut alte planuri”. In urma cu 37 de ani, a vazut lumina zilei Marian, cel de-al doilea copil al sotilor Izvonaru. Bebelusul era infirm de maini si de picioare. „Atunci lucram pe o mocanita, la Intreprinderea Carbonifera, povesteste Ion Izvonaru. M-am trezit cu un nepot la serviciu. Mi-a spus sa merg imediat la spital. M-am invoit de la sef si m-am dus la Maternitate. L-am vazut pe Marian si nu mi-a venit sa cred. Dar nu mi-am pierdut curajul. Am vorbit cu medicii…., m-am interesat daca se poate face bine. Unii au ridicat din umeri. Altii mi-au spus sa incerc la Bucuresti. Am ajuns si acolo. Au tinut copilul internat o saptamana. N-au avut ce sa-i faca. Am mai facut o incercare si peste trei ani. Tot nu mi s-a dat nici o speranta”. Sotii Izvonaru au facut tot ce au putut sa-i schimbe destinul lui Marian. Dar cand au vazut ca nu exista nici un remediu pentru infirmitatea copilului s-au hotarat macar sa-l educe in asa fel incat sa treaca mai cu usurinta peste handicap. Sa fie optimist si sa-si accepte viata, cu bune si rele.
Dupa ani de exercitiu a reusit sa scrie cu piciorul
In afara faptului ca nu putea face nazbatai, ca depindea de carucior si de parinti, Marian Izvonaru a tinut pasul cu micutii de varsta lui. „Pe la 7 ani am invatat sa citesc, afirma mandru barbatul. S-a ocupat de mine in mod special fratele mai mare. Cand nu era disponibil, o aveam pe mama langa mine, care ma ajuta sa deslusesc buchiile abecedarului. Mai greu a fost cu scrisul. Mainile nu pot sa le misc deloc. Si tare mi-as fi dorit sa pot sa pun pe hartie ganduri, impresii…., randuri triste sau de bucurie. M-am ambitionat si am apelat ….la piciorul drept. A fost foarte greu sa fac literele, dar exersand am reusit. Iar acum scriu cu usurinta. Ca si cum as avea maini”. Anii de truda i-au prins nemaipomenit de bine lui Marian. Depasise un handicap mare. Iar roadele muncii sale le-a cules ceva mai tarziu. „S-a scris despre mine intr-o revista religioasa. O data cu articolul s-a publicat si adresa mea. Publicatia respectiva cred ca a fost difuzata in Penitenciare, pentru ca m-am trezit cu cateva scrisori de la detinuti. M-am bucurat tare mult si sunt ani de cand intretin aceasta corespondenta. In momentul de fata am 30 de prieteni dupa gratii, carora le scriu permanent. Putini imi fac confesiuni. Dar nici eu nu fortez nota. Ma multumesc sa le raspund la intrebari si sa le tin aprinsa flacara sperantei”, spune Marian.
Marian isi cheltuie pensia pentru scrisori si timbre
In iulie anul trecut, familia Izvonaru a trecut prin momente de cosmar, aidoma tuturor comanestenilor din cartierul Laloaia. S-a dat alarma in miez de noapte ca se revarsa Trotusul, iar oamenii buimaciti de somn au fugit din calea apelor doar cu hainele de pe ei. „Eu nu aveam cum sa scot caruciorul, pentru ca apa deja navalise in curte, povesteste tanarul infirm. Eram tare speriat. M-a luat mama in spate si m-a carat pe un deal din apropiere. Am stat acolo pana a doua zi seara, cand Trotusul a inceput sa scada. A fost o cumpana mare pentru mine si ai mei. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu o sa incercam sa uitam acele clipe de groaza”. Chiar daca este privat de infinit de multe lucruri, Marian nu-i pesimist. Corespondenta lui cu detinutii ii ocupa destul timp din viata, ca sa se mai gandeasca la napaste. „Cand primeste pensia e mare bucurie in casa, afirma Ioan Izvonaru. Desi nu are decat 1,5 milioane, Marian cheltuie aproape toti banii pe plicuri si timbre. Ultima oara a cumparat o suta de bucati. Dar e bucuria lui. Si am si eu inima usoara, cand ii vad zambetul pe buze”. Barbatul infirm recunoaste ca este o persoana optimista si ca niciodata gandurile negre nu au reusit sa puna stapanire pe el. „Daca ma supar si ma consum, ce scap de handicap?! Mai rau imi fac”, crede Marian. Tonusul acesta neobisnuit ii este intretinut de o mare credinta in Dumnezeu si de dragostea familiei sale. Marian Izvonaru nu are dorinte imposibile. Vrea un autovehicul si un carucior cu baterie. „Daca as avea masina as calatori. Sunt atatea de vazut in lumea asta!” spune cu nostalgie barbatul. Dar cum visul este greu de indeplinit, Marian se multumeste cu micile lui placeri. Sa citeasca si sa scrie. Sa traiasca fiecare clipa ca si cum ar fi ultima din viata lui!Scris de Lili ADOCHITEI
